revin maine cu detalii
telefoane regasite, copii, andrei
caini razgandaci
ma mai gandesc!
aa, da: toate lucrurile au un capat. numai carnatii au doua!
joi, 24 ianuarie 2008
vineri, 4 ianuarie 2008
Lipsa de ocupatie naste monstri
Cutitul scos deja din teaca face acum un zgomot infernal cand este trecut, ca pentru a fi ascutit, peste barele de fier ale balustradei balconului, in drumul sau catre gatul pulsand al victimei.
Trupul greu este ridicat si proptit in geamul panoramic al usii. Din fericire afara este mai frig decat in noptile precedente, iar zgomotul vantului ii impiedica pe locatari sa-si continuie somnul, asa ca astazi au incuiat usa balconului. Cei doi, agresorul invaluit in lumina lunatica a noptii de iarna dinainte de ninsoare, si victima sa care sangereaza deja abundent, dar fara nici un cuvant, sunt astfel inchisi in balconul micii garsoniere, invaluita in caldura si pana nu demult, in liniste.
Pe coridor cineva alearga haotic in cautarea unei scapari, incercand in calea-i toate usile…
Nu-i adevarat ce se spune, ca atunci cand iti este foarte frica, inima ti se face cat un purice. Din contra! Eu o simt acum pe-a mea pulsand mai tare ca niciodata, cu o forta incredibila, si mi s-a urcat in gat, impiedicandu-ma sa respir.
Simt broboane mari de sudoare cum imi scalda tot trupul, iar capul imi vajaie, in timp ce sute de imagini imi alearga simultan prin fata ochilor deschisi.
Afara clopiteii japonezi se lovesc in nestire de geamul despartitor dintre balcoane, iar cadrul geamurilor ce-ar fi trebuit sa inchida balconul dantuie in bataia vantuui. Husa care acopera bicicleta flutura si ea, caci este menita sa acopere un bolid cu cateva zeci de cai putere, nu cu far pe dinam.
Pe coridor vantul isi face de cap cu usa spalatoriei de vis-à-vis si urla in zeci de limbi.
Am exagerat! Am mintea bolnava si nu i-am dibuit adevaratele limite. Cocktailul de filme proaste si extreme de violente din ultimele zile de inactivitate a nascut monstri.
Imi mai zboara prin minte si nametii in care am inghetat astazi din pura prostie si cifrele din limba imposibila pe care ma straduiesc sa o invat. Mai bine zis sa o pot intelege.
Drieentwintig, oameni hacuiti, ciuruiti, viscol pe sina de tramvai, polei, pluguri de zapada, supa de pui, ardei iute, vijftig, ciocolata cu lapte, mame nascand prunci morti.
Am vazut ieri la cinema Povestea unei albine, la inceputul careia am avut parte de un calup publicitar in care era inclus si apelul facut parintilor sa nu-si uite copii in fata televizoarelor.
Sigur, vor avea mai tarziu tot timpul sa-si achizitioneze tot felul de dispozitive care sa le permita sa-si ALEAGA tipul de violenta la care sa se expuna in mod voit si repetat...
Am avut o copilarie relativ lipsita de televizor, si totusi, inca nu pot face intotdeauna diferenta dintre monstri din vis si cei care imi invadeaza viata reala.
Nu-mi priesc vacantele citadine hibernale. Imi limiteaza campurile pe care sa-mi irosesc energia si se inmagazineaza in containere explozive.
E ora 2. Mai incerc o data sa dorm. Chiar si cu cosmaruri. Macar as avea ochii inchisi.
Trupul greu este ridicat si proptit in geamul panoramic al usii. Din fericire afara este mai frig decat in noptile precedente, iar zgomotul vantului ii impiedica pe locatari sa-si continuie somnul, asa ca astazi au incuiat usa balconului. Cei doi, agresorul invaluit in lumina lunatica a noptii de iarna dinainte de ninsoare, si victima sa care sangereaza deja abundent, dar fara nici un cuvant, sunt astfel inchisi in balconul micii garsoniere, invaluita in caldura si pana nu demult, in liniste.
Pe coridor cineva alearga haotic in cautarea unei scapari, incercand in calea-i toate usile…
Nu-i adevarat ce se spune, ca atunci cand iti este foarte frica, inima ti se face cat un purice. Din contra! Eu o simt acum pe-a mea pulsand mai tare ca niciodata, cu o forta incredibila, si mi s-a urcat in gat, impiedicandu-ma sa respir.
Simt broboane mari de sudoare cum imi scalda tot trupul, iar capul imi vajaie, in timp ce sute de imagini imi alearga simultan prin fata ochilor deschisi.
Afara clopiteii japonezi se lovesc in nestire de geamul despartitor dintre balcoane, iar cadrul geamurilor ce-ar fi trebuit sa inchida balconul dantuie in bataia vantuui. Husa care acopera bicicleta flutura si ea, caci este menita sa acopere un bolid cu cateva zeci de cai putere, nu cu far pe dinam.
Pe coridor vantul isi face de cap cu usa spalatoriei de vis-à-vis si urla in zeci de limbi.
Am exagerat! Am mintea bolnava si nu i-am dibuit adevaratele limite. Cocktailul de filme proaste si extreme de violente din ultimele zile de inactivitate a nascut monstri.
Imi mai zboara prin minte si nametii in care am inghetat astazi din pura prostie si cifrele din limba imposibila pe care ma straduiesc sa o invat. Mai bine zis sa o pot intelege.
Drieentwintig, oameni hacuiti, ciuruiti, viscol pe sina de tramvai, polei, pluguri de zapada, supa de pui, ardei iute, vijftig, ciocolata cu lapte, mame nascand prunci morti.
Am vazut ieri la cinema Povestea unei albine, la inceputul careia am avut parte de un calup publicitar in care era inclus si apelul facut parintilor sa nu-si uite copii in fata televizoarelor.
Sigur, vor avea mai tarziu tot timpul sa-si achizitioneze tot felul de dispozitive care sa le permita sa-si ALEAGA tipul de violenta la care sa se expuna in mod voit si repetat...
Am avut o copilarie relativ lipsita de televizor, si totusi, inca nu pot face intotdeauna diferenta dintre monstri din vis si cei care imi invadeaza viata reala.
Nu-mi priesc vacantele citadine hibernale. Imi limiteaza campurile pe care sa-mi irosesc energia si se inmagazineaza in containere explozive.
E ora 2. Mai incerc o data sa dorm. Chiar si cu cosmaruri. Macar as avea ochii inchisi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
