am ajuns acasa s-am numit folderul in care am descarcat pozele Incursiune.
nu stiu daca e cuvantul pe care-l cautam.
de fapt, nici n-am cautat vreun cuvant.
simply: irresistibly (and without the power to fight back) drawn to dark alleys and narrow passages...
plecasem in cautarea pasajului englez, in care presimteam ca n-o sa am curaj sa umblu prea "aprofundat", caci n-am gasit pe nimeni disponibil sa ma insoteasca si ma temeam sa merg singura...
nu atat pentru integritatea propriei persoane, cat intelegand ca aparatul ce-l purtam de gat putea atrage atentia mai mult decat mi-as fi dorit.
plecata, asadar, in cautarea unui pasaj ingust, n-am putut rezista chemarii unei intrari pe langa care am trecut de multe ori, doar pentru a ma zgai la lacatul incuiat din poarta de lemn.
de data asta, poarta era intredeschisa, si desi se auzeau zgomote in interiorul curtii si nu imi puteam imagina cum as putea trece spre etajele superioare fara sa ma intrebe cineva pe cine caut, am facut primul pas inainte.
de-acum deja nu mai puteam da inapoi, caci imi dau seama acum ca intotdeauna am gasit mai greu de judstificat un pas inapoi fata de unul inainte.
teoretic nu deranjez pe nimeni in astfel de incursiuni, dar multa lume reactioneaza violent (cel putin pana acum, slava domnului, numai verbal) la aflarea unui intrus in spatiul ce li se cuvine.
chiar si faptul ca gaseam pentru prima oara poarta deschisa si m-am aventurat pe niste scari necunoscute si scartaitoare, intr-o curte pazita de-un dulau pe care dupa trecerea mea stapana (care nu ma obsrvase) incerca sa-l calmeze; era de-ajuns pentru a-mi face inima sa bata intr-un ritm nebunesc, de nu puteam tine aparatul fix in mana.
ei, dar ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, am tras cateva cadre la repezeala, uitand de iso, timp de expunere sau diafragma, incercand sa imi dau seama daca ar fi trebuit sa ignor maraitul cainelui ce ma astepta la baza scarilor sau cheia rasucia in broasca la un etaj superior... ultimul, la care n-am mai ajuns, desi inaltimea inca unui etaj promitea privelisti incantatoare...
ei, am iesit cu bine din curte, cu aerul cel mai natural de care-am fost in stare, si mi-am vazut de drum pe bulevard, desi naiba mai stia la ora aia in care directie imi dorisem initial sa merg.
as putea numi cele de mai sus partea I, caci n-am ajuns inca la apartamentul in lucru din care am facut poza de mai sus.
nici la pasajul englez nu ajunsesem inca. si desi nu credeam ca voi mai avea suflu, am intrat totusi, si l-am strabatut de la un capat la altul, fara a avea totusi curajul sa merg la etaj. lumina pe care alergasem sa o mai pot prinde era inca acolo, dar era totusi prea multa lume si n-am fost niciodata sa explic celor care m-au intrebat (m-am intalnit de cateva ori si cu proprietarii locurilor intunecate in care ma avantam) ce anume ma atrage la spatiile respective, cand pentru ei sunt de cele mai multe ori pur si simplu Acasa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu