vise in cuvinte
manele si norah jones,
allan poe, eminescu si guta
Treceam acum cateva luni prin Obor, insotita de-o muzica nespecifica locului.
Am trecut si azi, iar, tot prin acelasi Obor, cu o muzica la fel de putin specifica. Numai ca de data asta eram pe jos, trecand mai greu pe langa tarabele la care voci de tigani isi plangeau amarul sau isi dansau bucuriile, reusind sa-mi acopere acordurile de jazz (intamplator).
Odata iesita de sub tirania decibelilor, am reusit din nou sa aud propriul playlist. Ajunsese la Annabel Lee, poemul lui Poe care mi-a placut atat de mult in liceu si de care uitasem de atata vreme.
Aveam apoi in lista Alifantis, care canta si el de iubiri si neimpliniri.
Mi-a trecut atunci prin cap sa ma intreb cu ce-s mai breji cei din urma, ca stiu niste cuvinte frumoase si-si zvanta lacrimile in soare in culori asortate.
Si nu de mine zic, caci asta mi-e lesne de inteles. Asta-mi place Mie, cu asta ma identific.
Dar altfel, in ochii nostri, ai tuturor, oare nu aceeasi iubire o canta si ei, dar cu glas tremurat, tipator sau care cum l-a lasat mama-sa?! Si nu aceiasi jale o spala cu lacrimi, poate ale lor de aur, ca-s mai de pret?!
Chiar de vorbesc o limba straina, sau n-o vorbesc deloc, ce pun in cantece nu-i tot acelasi drac?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu