vineri, 10 octombrie 2008
Nulitati
Am ajuns zilele trecute intamplator intr-o sucursala ING.
O prietena avea o imagine personala despre termenul "investitii" as zice eu, usor diferita de a majoritatii (nu ca mie mi-ar fi foarte draga inscrierea in aceasta majoritate...), asa ca a decis sa-si faca o asigurare de viata.
Acu', nu ca nu mi-ar placea sau sta in obicei sa umblu aiurea pe strazi inainte de intalniri cu prietenii sau inainte de a ajunge acasa, pe stradute mai vechi sau mai noi, mai aglomerate sau mai goale, da' fiinta asta mi-i draga (si stie :) ), asa ca am ales sa merg cu ea la aceasta intalnire "de afaceri", sa-i spunem.
Eh, si cum orice sediu, mai nou sau mai vechi, mai personal sau mai business-looking, trebuie sa aiba totusi niste purici in preajma lui, cand am intrat in curtea ING-ului, doua javre faceau schimb de plezanterii cu gheare si cu dinti, angajate intr-o joaca prea putin interesanta pentru noi, cele care asteptam sunetul interfonului ca pe o izbavire de focurile iadului, rugandu-ne sa nu ne bage pe noi in seama sacii de purici.
Raspunde intr-un sfarsit cineva la interfon, deschide usa si intram in sanctuar.
Ultimul etaj, let's go!
Suntem poftite intr-un birou care in viziunea mea era talmes-balmes, in viziunea altora poate "favorabil muncii in echipa"...
De obicei la intalniri in care nu sunt eu subiectul stau cuminte pe scaun si incerc sa nu-mi fac simtita prezenta.
Consultantul ING ce se ocupa de prietena mea investitoare era, se pare, incepator(oare), asadar ce ar fi durat 15 minute s-a transformat in jumatate de ora si mai bine.
Desigur, in tot acest timp am putut observa diverse detalii, mai mult sau mai putin importante din biroul echipei.
Pe masa consultantului erau o groaza de hartii, printre care si un cos cu struguri.
Frumos, se vitaminizeaza...
Frumoase si cojile strugurilor, stravezii... culori de toamna... numai ca NU sub scaunul si sub picioarele investitoarei!
Ok, sa trecem peste, comentam la iesire...
Imi mai invart ochii pe-acolo, pe pereti tot felul de discursuri motivanionale, excursii, cursuri de perfectionare...
si un grafic al realizarilor.
Nu disting si nici nu retin numele fruntasilor, si nici ale codasilor, nu ma intereseaza.
Nu pot, totusi, sa nu observ ca cele mai mare realizari le are "NULICA"!
Ma intreb numai daca la sfarsit este A sau Ă.
Oricum, mi-a trecut si de struguri si de asigurari.
Mi-a placut scara pe care se face contorizarea.
Cum o fi oare CEL MAI NUL?
miercuri, 16 iulie 2008
miercuri, 2 iulie 2008
Miercurea asta e joi
Ubik
alte dimensiuni
paranoia
pedalat inapoi
joi dimineata intr-o miercuri
am dovezi
alte dimensiuni
paranoia
pedalat inapoi
joi dimineata intr-o miercuri
am dovezi
Inceput de zi.
Marti
Cosmar de biciclist: usi de masini parcate pe marginea drumului, deschise brusc in timpul mersului, cel mai probabil la iesirea dintr-o curba sau la coborarea in viteza a unei pante, ideal (diabolic de perfect gandit) blocat in stanga de un camion, basculanta sau autoutilitara.
Mai am cosmaruri de bicyclist, dar par totusi situatii in care as avea timp sa redresez pozitia bicicletei, chiar si cu un minut mai tarziu decat necesar. Intr-una din aceste alternative mi se rupe ghidonul si imi intra pipa in ochi, gura sau insasi jugulara.
Ieri am avut parte, totusi, de cel mai sus mentionat, cu toate senzatiile amplificate de cafeaua bauta rapid sip e stomacul gol, pentru a putea porni motorasul.
N-a fost nici la intrarea in curba, nici la iesirea din vreuna. Ceva mai departe de o astfel de fatidicaiesire, ma intampina (nu stiu de ce e vorba mereu de Dacii vechi, ale caror sisteme de semnalizare a schimbarii directiei de mers nu mai functioneaza de ani intregi, sau ai caror soferi fie au depasit varsta permisa pentru a conduce vehicule si pur si simplu uita ca trebuie sa semnalizeze parcarea…) o masina cu nici un alt semn ca ar fi fost ocupata candva, in trecutul apropiat, decat usa spate larg deschisa catre centrul strazii.
Am incetinit si am lasat loc atat persoanei care ar fi ocupat locul din spate sa foloseasca aceasta iesire, cat si soferului sa ridice si el un al doilea obstacol in calea inaintarii mele.
Cu viteza redusa corespunzator, cum spuneam, am avut timp odata ajunsa in dreptul masinii, sa inspectez atat interiorul, cat si posibilele situatii de redistribuire a ocupantilor masinii, caci susnumita se afla in mod bizar cat se poate de NEocupata.
Am citit de curand Ubik, un excelent SF in care personajul principal nu mai stie daca lucrurile pe care le vede i se intampla aievea sau in vis, daca este mort sau viu. Banii pe care ii detinea si i-a folosit in intreaga sa viata constienta se dovedesc a fi inutilizabili, sin u prin metoda clasica de deteriorare, ci prin schimbarea intregii lui lumi, astfel ca n-au existat niciodata.
Sigur, e usor sa spui: nu-i nimic, e doar eroul unei carti, pe deasupra si DECLARATA fictiune. Dar tocmai, ca fictiunea din intamplarile din astfel de carti este folosita cu maiestrie de autori tocmai pentru a-ti adduce tie pe lume intrebari si dileme … REALE, le spunem, fara sa zabovim a stabili care ne este realitatea. Ne-o intuim noi sau ne-am obisnuit pur si simplu cu ea. N-o mai punem la indoiala.
Ieri, totusi, trecand (parca cu incetinitorul, judecand dupa viteza scazuta ce-a urmat cursei nebunesti prin care traversasem intersectia) pe langa masina cu o usa deschisa larg, am avut un moment (amplificat si prelungit de incetineala miscarii) in care lipsa oamenilor, atat in masina cat si pe strada, si mai ales lipsa oricarui magazine ce-ar fi putut justifica scurta lor absenta din vehicul, sau macar o poarta deschisa spre vreo curte pamanteana, asa cum trebuie sa se fi aflat multe in jur…), in care m-am intrebat daca masina e aievea sau s-a materializat din cosmarurile mele bicicliste.
M-am gandit atunci la Ubik. Pentru scurt timp totusi, foarte curand dupa trecerea DE masina fantoma fiind nevoie de prezenta mea de spirit pentru a evita coliziunea cu o baba neatenta, cu pekinezul de rigoare in lesa (imaginea perfecta in care aparea Hitchkok in filmele sale, episodic, plimband un caine, intotdeauna de talie mica. Probabil pentru a-i scoate in evidenta statura impozanta :P cu burta perfect rotunda…) care a uitat probabil ca pentru traversarea trebuie folosita trecerea de pietoni.
De-atunci am cautat toata ziua un moment in care sa astern pe hartie cele d emai sus. Nu steam inca de ce si cum de n-am reusit.
Pai, in primul rand ca nu ASTA era motivul scrierii, ci dimineata a creat doar atmosfera ciudata de ALTA LUME care parea mai tarziu necesara pentru desfasurarea intregii zile, cu multitudinea ei de neplaceri.
Am incheiat ziua tarziu, in noapte, mai bine zis, si n-am apucat sa scriu.
Dar azi, cu mult inainte de ora 6, am fost violent trezita de un carcel la picior, suprapus cu intentia din vis de a face baie intr-un lac bucurestean.
E de la sine inteles ca n-am eusit sa adorm la loc, avand ocazia sa ma bucur de un pseudorasarit, acoperit de nori promitatori dar mai tarziu dovediti mincinosi) de racoare in arsita zilei ce-are sa vina.
Si tot Ubik m-a trimis acum cu gandul la documente ciudate gasite in momente si locuri cel putin neobisnuite. Am gasit apoi “explicatii” pentru toate, dar nu stiu daca asta cautam.
joi, 5 iunie 2008
miercuri, 4 iunie 2008
scriu
Ma scutesc colegii de treburi ... redactioniste pentru ca (zic ei) scriu urat!
Mi-amintesc de zilele de scoala, cand primeam mereu laude pt scrisul frumos, asa ca m-am apucat azi sa scriu pe-o foaie:
nu scriu urât!
Nu scriu urât!
Nu Scriu Urât!
NU SCRIU URÂT!
apoi am simtit ca ma doare mana
si ca da, NU mai situ sa scriu
si ca... ce rost are sa ma chinui?
scap de completat hartoage.
ma pun acum doar sa scriu mailuri
Mi-amintesc de zilele de scoala, cand primeam mereu laude pt scrisul frumos, asa ca m-am apucat azi sa scriu pe-o foaie:
nu scriu urât!
Nu scriu urât!
Nu Scriu Urât!
NU SCRIU URÂT!
apoi am simtit ca ma doare mana
si ca da, NU mai situ sa scriu
si ca... ce rost are sa ma chinui?
scap de completat hartoage.
ma pun acum doar sa scriu mailuri
miercuri, 28 mai 2008
money makes the world go round
Astazi sunt rege-n palat!
M-a intreabat de multe ori lumea cum se face de gasesc atatea lucruri pe strada...
De multe ori bani, in numar mai mare sau mai mic de bancnote, monede... dar de si mai multe ori bijuterii.
M-am intrebat si eu, nu mai departe de ieri, cand am avut cea mai noua intalnire cu un reprezentant al acestei categorii.
Nu port foarte des sau foarte multe bijuterii, iar cand port, le prefer pe cele din argint. Am si eu o dambla!
La ce NU am dambla este aurul.
Merg adesea pe strada fara sa ma uit neaparat pe unde merg, pierduta in ale mele.
Poate pentru ca acest aur, de care vorbeam mai devreme, NU face de obicei parte din lumea mea (si nici obiectele stralucitoare, in general), imi atrage atentia atunci cand imi apare in cale, facand nota discordanta in armonia celorlalte elemente.
Daca ma intrebi de exemplu ce culoare au florile plantate pe bulevardul cutare, le pot diferentia in functie de anotimp, culoare politica sau manifestare meteorologica.
Dar sa ma intrebi ce magazine de bijuterii sunt pe strada Y, n-am sa-mi pot aminti nici daca am trecut pe-acolo de zeci de ori.
Faptul ca aurul nu face parte IN MOD NORMAL din viata mea nu inseamna totusi ca nu sunt in stare sa-i recunosc valoarea.
Adica, ok, cand luceste pe jos si NU face parte din lumea mea, daca nu-i nimeni mai aproape de el, imi fac un pustiu de bine si il scot din singuratate, luandu-l cu mine acasa.
Asa am ajuns aseara acasa cu un ditamai insemnul vreunei stiu eu ce banda de cartier...
Un ghiul cat casa, pe care dupa ce l-am "salvat" ma asteptam sa platesc scump, pierzandu-mi la randul meu telefonul sau ceva asemenea.
Eram pe bicicleta, iar la opririle facute mi-era teama s-o scap din ochi.
M-am oprit sa fac ceva poze si nu stiam cum sa tin de aparat, bicicleta si rucsac in acelasi timp :P
Ajuns cu bine acasa, cu toate cele intacte, si-mi faceam planuri cum sa dau insemnul bunastarii mamei, sa-si faca din el mai stiu eu ce podoaba...
In afara de un inel, la care tin foarte mult, pana acum tot ce am gasit am dat mai departe. Le ridicasem de pe jos pentru ca imi spuneau ceva prin sine, si au fost daca nu folositoare *cele doua ceasuri, macar frumoase, *inele, bratari...
Dar nu m-am gandit niciodata totusi la valoarea lor in BANI.
Si n-as fi facut-o nici acum, desi viata acestui N n-as fi vazut-o sfarsind decat prin topire si reinterpretare.
N-as fi vazut valoarea lui in bani, spuneam, desi nu mi-e straina incercarea de-a face rost de bani, dupa cheltuieli nechibzuite...
Am primit totusi aceasta sugestie salvatoare si acum caut (momentan doar cu puterea gandului) locuri unde as putea sa-l valorific. Vorba ceea, as putea sa iau pe el juma' de bicicleta.
Nu am facut asta pana acum deoarece tineam neaparat sa-i fac poza, sa-i pot spune povestea fara sa fie nevoie sa-i pun in cuvinte... grandoarea!
Maine plec in cautarea implinirii destinului acestui print al bijuteriilor.
Intre timp, pana-mi trece paranoia, merg la serviciu pe strada paralela cu cea pe care l-am gasit, si incerc sa-mi schimb in fiecare zi infatisarea, pe cat imi permite caldura de-afara si bicicleta...
Am deja un cadru nou. Daca mi-ajuta N, pun repede pe el piesele necesare si schimb ricsa.
Oricum, acum ca l-am salvat, face deja parte din viata mea.
Si cred chiar in puterile lui magice.
Uite, azi, in drum spre casa, trebuia sa-l duc la "taiere", dar pentru ca nu apucasem sa-i fac poze, mi-am zis sa-l mai adapostesc o noapte.
Fara deturnarea de la traseu, am intrat in bloc cu nici un minut inaintea ruperii norilor. N-am acum nici nevoie, nici pofta, nici LOC de-o pneumonie...
Si DA, circul de ieri mai cu atentie, de teama sa nu aiba puteri si de alta natura decat benefice :D
M-am gandit la asta cand am intrat pe trotuar dupa trecerea de podul Fundeni, iar in spatele meu a zdruncinat podul un camion plin cu pietris, care pierdea din greutate la fiecare gropita.
Intamplator *sau nu, eu m-am retras pe trotuar pentru a fotografia ceva ce-mi atrasese atentia pe malul lacului. O cruce! Ma intrebam care dintre cele doua elemente intre care fusese postata l-a costat pe trecator viata.
Lacul, sau soseaua?!
marți, 20 mai 2008
dughene
luni, 19 mai 2008
Bubbleboy
today i could easily BE the bubbleboy
head in the clouds
wouldn't wanna come down to earth
i'd sleep the day off
or walk it off
head in the clouds
wouldn't wanna come down to earth
i'd sleep the day off
or walk it off
mi Bucarest madrilenyo
am ajuns acasa s-am numit folderul in care am descarcat pozele Incursiune.
nu stiu daca e cuvantul pe care-l cautam.
de fapt, nici n-am cautat vreun cuvant.
simply: irresistibly (and without the power to fight back) drawn to dark alleys and narrow passages...
plecasem in cautarea pasajului englez, in care presimteam ca n-o sa am curaj sa umblu prea "aprofundat", caci n-am gasit pe nimeni disponibil sa ma insoteasca si ma temeam sa merg singura...
nu atat pentru integritatea propriei persoane, cat intelegand ca aparatul ce-l purtam de gat putea atrage atentia mai mult decat mi-as fi dorit.
plecata, asadar, in cautarea unui pasaj ingust, n-am putut rezista chemarii unei intrari pe langa care am trecut de multe ori, doar pentru a ma zgai la lacatul incuiat din poarta de lemn.
de data asta, poarta era intredeschisa, si desi se auzeau zgomote in interiorul curtii si nu imi puteam imagina cum as putea trece spre etajele superioare fara sa ma intrebe cineva pe cine caut, am facut primul pas inainte.
de-acum deja nu mai puteam da inapoi, caci imi dau seama acum ca intotdeauna am gasit mai greu de judstificat un pas inapoi fata de unul inainte.
teoretic nu deranjez pe nimeni in astfel de incursiuni, dar multa lume reactioneaza violent (cel putin pana acum, slava domnului, numai verbal) la aflarea unui intrus in spatiul ce li se cuvine.
chiar si faptul ca gaseam pentru prima oara poarta deschisa si m-am aventurat pe niste scari necunoscute si scartaitoare, intr-o curte pazita de-un dulau pe care dupa trecerea mea stapana (care nu ma obsrvase) incerca sa-l calmeze; era de-ajuns pentru a-mi face inima sa bata intr-un ritm nebunesc, de nu puteam tine aparatul fix in mana.
ei, dar ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, am tras cateva cadre la repezeala, uitand de iso, timp de expunere sau diafragma, incercand sa imi dau seama daca ar fi trebuit sa ignor maraitul cainelui ce ma astepta la baza scarilor sau cheia rasucia in broasca la un etaj superior... ultimul, la care n-am mai ajuns, desi inaltimea inca unui etaj promitea privelisti incantatoare...
ei, am iesit cu bine din curte, cu aerul cel mai natural de care-am fost in stare, si mi-am vazut de drum pe bulevard, desi naiba mai stia la ora aia in care directie imi dorisem initial sa merg.
as putea numi cele de mai sus partea I, caci n-am ajuns inca la apartamentul in lucru din care am facut poza de mai sus.
nici la pasajul englez nu ajunsesem inca. si desi nu credeam ca voi mai avea suflu, am intrat totusi, si l-am strabatut de la un capat la altul, fara a avea totusi curajul sa merg la etaj. lumina pe care alergasem sa o mai pot prinde era inca acolo, dar era totusi prea multa lume si n-am fost niciodata sa explic celor care m-au intrebat (m-am intalnit de cateva ori si cu proprietarii locurilor intunecate in care ma avantam) ce anume ma atrage la spatiile respective, cand pentru ei sunt de cele mai multe ori pur si simplu Acasa!
vineri, 9 mai 2008
my way or the highway
M-am impiedicat astazi de cugetarile cuiva care punea in balanta corectitudinea drumului pe care-a apucat-o.
M-a amuzat putin abordarea, caci imi amintesc cum am realizat acum ceva vreme ca NU EXISTA drum.
Nici bun, nici rau.
Sunt doar pasi pe care-i faci, cu sau fara intentie, intr-o Directie.
Pusi cap la cap, sau chiar si in hopuri, am ajuns la conventia ca ii putem numi drum.
Fie!
Totusi, sa-i judeci corectitudinea sau abaterea, avand in vedere natura noastra schimbatoare, mi se pare usor amuzant.
Fiecare pas ce te indeparteaza de drumul la care tii sa faci referire iti ofera o perspectiva diferita asupra intregului.
Azi ai iesit poate din matca si iti pare stramba si urata curba prin care ai parasit linia continua.
GRESIT ii spui, atunci.
Ele sunt si pot fi atat de multe incat eu una nu le pot vedea decat ca Acesta si Altul.
Si totusi, cat ma indrept intr-una din directii, pot doar sa o numesc a mea. Mereu, schimbata fata de punctul de pornire sau aceeasi, va fi a mea.
Nu ne putem fi simultani in trup, deci n-am cum sa o impart.
M-a amuzat putin abordarea, caci imi amintesc cum am realizat acum ceva vreme ca NU EXISTA drum.
Nici bun, nici rau.
Sunt doar pasi pe care-i faci, cu sau fara intentie, intr-o Directie.
Pusi cap la cap, sau chiar si in hopuri, am ajuns la conventia ca ii putem numi drum.
Fie!
Totusi, sa-i judeci corectitudinea sau abaterea, avand in vedere natura noastra schimbatoare, mi se pare usor amuzant.
Fiecare pas ce te indeparteaza de drumul la care tii sa faci referire iti ofera o perspectiva diferita asupra intregului.
Azi ai iesit poate din matca si iti pare stramba si urata curba prin care ai parasit linia continua.
GRESIT ii spui, atunci.
Ele sunt si pot fi atat de multe incat eu una nu le pot vedea decat ca Acesta si Altul.
Si totusi, cat ma indrept intr-una din directii, pot doar sa o numesc a mea. Mereu, schimbata fata de punctul de pornire sau aceeasi, va fi a mea.
Nu ne putem fi simultani in trup, deci n-am cum sa o impart.
marți, 6 mai 2008
for the moon never beams without bringing me dreams...
vise in cuvinte
manele si norah jones,
allan poe, eminescu si guta
Treceam acum cateva luni prin Obor, insotita de-o muzica nespecifica locului.
Am trecut si azi, iar, tot prin acelasi Obor, cu o muzica la fel de putin specifica. Numai ca de data asta eram pe jos, trecand mai greu pe langa tarabele la care voci de tigani isi plangeau amarul sau isi dansau bucuriile, reusind sa-mi acopere acordurile de jazz (intamplator).
Odata iesita de sub tirania decibelilor, am reusit din nou sa aud propriul playlist. Ajunsese la Annabel Lee, poemul lui Poe care mi-a placut atat de mult in liceu si de care uitasem de atata vreme.
Aveam apoi in lista Alifantis, care canta si el de iubiri si neimpliniri.
Mi-a trecut atunci prin cap sa ma intreb cu ce-s mai breji cei din urma, ca stiu niste cuvinte frumoase si-si zvanta lacrimile in soare in culori asortate.
Si nu de mine zic, caci asta mi-e lesne de inteles. Asta-mi place Mie, cu asta ma identific.
Dar altfel, in ochii nostri, ai tuturor, oare nu aceeasi iubire o canta si ei, dar cu glas tremurat, tipator sau care cum l-a lasat mama-sa?! Si nu aceiasi jale o spala cu lacrimi, poate ale lor de aur, ca-s mai de pret?!
Chiar de vorbesc o limba straina, sau n-o vorbesc deloc, ce pun in cantece nu-i tot acelasi drac?
joi, 24 aprilie 2008
De sezon
Una din cele mai sinistre perioade ale anului.....
De Craciun macar umbla lumea cu porcul in sac mat de plastic, dar zilele astea atatea cadavre mergatoare am vazut, ca n-am putut sa nu observ cat de sinistru este acest obicei odata scos din mediul rural.
Vad oamenii cum trasnsporta cadavre aproape insangerate in liftul cu care merg copii la joaca, cu care batranii se intorc de la biserica sau din parcuri, in care tinerele perechi (sau poate vecini abia cunoscuti :P) nu-si mai tin mainile acasa sau in buzunare...
Lifturi care capata puterea (pe care numai noi le-o dam) de a ne face sa uitam ca ne putem deplasa pe propriile picioare... mai sus de nivelul solului....
Care in oras oricum nu mai e demult nivelul solului, ci este avansat la gradul de asfalt.
Mai nou nici atat!
Vad cum sapa in asfalt pentru a "reabilita" dumurile publice si abia cu greu mai dau de stratul inferior...
Mai nou suntem saltati, INALTATI la nivel de borduri. Nu ne mai incap trotuarele, ne e teama sa nu se scurgem de pe poduri, de prin parcuri, de prin gradini.
Uit mereu sa pozez cazemata construita la blocul parintilor mei intre parcare si trotuar.
Imi piere pofta sa mai scot aparatul cand dau invariabil la intrarea in scara, ca si la coltul blocului, de aceeasi bagatori de seama de meserie, care au mereu un stoc inepuizabil de seminte la dispozitie, pentru a-si omori timpul, cu care se pare ca nu stiu altceva ce sa faca. Cum sa-l faca sa traiasca?!!
Zilele astea-i sarbatoare!
O sa mearga la biserica, trece mai repede.
E chiar mai interesant decat la discoteci, ca vine lume mai variata. Colegi pe care nu i-au vazut de mult, oameni de-astia de s-au mutat din cartier, mai pe la o facultate, mai intr-un cartier mai bun.
Altii intr-unul mai prost...
Altii intr-unul mai prost, apoi in cel mai bun.
Altii in cel mai bun intai, apoi abia in cel mai prost...
Totusi, ei s-au mutat!
Le e greu astora sa creada ca nu au gasca la bloc...
Pai altfel cum mai stau de vorba?!
Zilele astea tramvaiele sunt pline.
Mai ales cele ce fac legatura intre diverse biserici...
Iese lumea la promenada, sa-si scoata nasul la aer in Vinerea Mare...
A, pacat ca azi e joi!
Tot uit!
Lasa, ei fac repetitii...
Si-au scos azi nasul la aer mai multi batrani decat ieri.
Pacat ca n-au avut parte de vreme frumoasa.
Ploua si i-a muiat de cum s-au itit.
Ii opreste asta oare din drum? Nicidecum. Doar le uda hainele imbibate de ani si ani cu fericiri si nenorociri, pe care multi nu le mai impart de mult cu nimeni...
Scoate din ele mirosul neplacut al timpului trecut, fie el fructificat, trait, sau irosit.
Toti ne pricepem la asta!
Urca in tramvaie mai mult decat in autobuz poate pentru ca le-au ramas de pe vremuri in obisnuinta.
Merg pe sine dinainte stabilite, cu greu se pot abate.
E lung pamantu'
Ba e lat...
De Craciun macar umbla lumea cu porcul in sac mat de plastic, dar zilele astea atatea cadavre mergatoare am vazut, ca n-am putut sa nu observ cat de sinistru este acest obicei odata scos din mediul rural.
Vad oamenii cum trasnsporta cadavre aproape insangerate in liftul cu care merg copii la joaca, cu care batranii se intorc de la biserica sau din parcuri, in care tinerele perechi (sau poate vecini abia cunoscuti :P) nu-si mai tin mainile acasa sau in buzunare...
Lifturi care capata puterea (pe care numai noi le-o dam) de a ne face sa uitam ca ne putem deplasa pe propriile picioare... mai sus de nivelul solului....
Care in oras oricum nu mai e demult nivelul solului, ci este avansat la gradul de asfalt.
Mai nou nici atat!
Vad cum sapa in asfalt pentru a "reabilita" dumurile publice si abia cu greu mai dau de stratul inferior...
Mai nou suntem saltati, INALTATI la nivel de borduri. Nu ne mai incap trotuarele, ne e teama sa nu se scurgem de pe poduri, de prin parcuri, de prin gradini.
Uit mereu sa pozez cazemata construita la blocul parintilor mei intre parcare si trotuar.
Imi piere pofta sa mai scot aparatul cand dau invariabil la intrarea in scara, ca si la coltul blocului, de aceeasi bagatori de seama de meserie, care au mereu un stoc inepuizabil de seminte la dispozitie, pentru a-si omori timpul, cu care se pare ca nu stiu altceva ce sa faca. Cum sa-l faca sa traiasca?!!
Zilele astea-i sarbatoare!
O sa mearga la biserica, trece mai repede.
E chiar mai interesant decat la discoteci, ca vine lume mai variata. Colegi pe care nu i-au vazut de mult, oameni de-astia de s-au mutat din cartier, mai pe la o facultate, mai intr-un cartier mai bun.
Altii intr-unul mai prost...
Altii intr-unul mai prost, apoi in cel mai bun.
Altii in cel mai bun intai, apoi abia in cel mai prost...
Totusi, ei s-au mutat!
Le e greu astora sa creada ca nu au gasca la bloc...
Pai altfel cum mai stau de vorba?!
Zilele astea tramvaiele sunt pline.
Mai ales cele ce fac legatura intre diverse biserici...
Iese lumea la promenada, sa-si scoata nasul la aer in Vinerea Mare...
A, pacat ca azi e joi!
Tot uit!
Lasa, ei fac repetitii...
Si-au scos azi nasul la aer mai multi batrani decat ieri.
Pacat ca n-au avut parte de vreme frumoasa.
Ploua si i-a muiat de cum s-au itit.
Ii opreste asta oare din drum? Nicidecum. Doar le uda hainele imbibate de ani si ani cu fericiri si nenorociri, pe care multi nu le mai impart de mult cu nimeni...
Scoate din ele mirosul neplacut al timpului trecut, fie el fructificat, trait, sau irosit.
Toti ne pricepem la asta!
Urca in tramvaie mai mult decat in autobuz poate pentru ca le-au ramas de pe vremuri in obisnuinta.
Merg pe sine dinainte stabilite, cu greu se pot abate.
E lung pamantu'
Ba e lat...
miercuri, 23 aprilie 2008
OLDline HOTline
Miercurea s-a dovedit pana acum a fi pentru mine o zi excelenta!
Nu de putine ori mi-au mers perfect treburi care in alte zile s-ar fi impotmolit de la prima pedala.
N-aveam chef de stat in birou, si-mi leganam plictiseala in hamacul internetului, cand a aparut un drum de facut, cu niste acte.
Aveam si eu "cateva" treburi personale de rezolvat, dar n-avusesem timp de ele.
Dupa asa drumuri, acum STIU ca in iad am fost informati gresiti cum ca ar arde un FOC etern.
Va spun eu: BATE VANTU'!!!
Am revenit apoi, dupa o bicicleala pe cinste, cu vantul umflandu-mi panzele velo-aripilor, pentru a continua ziua.
Sun la Casa de Pensii pentru ceva informatii:
-Buna ziua!;
-Buna ziua!
-Casa de Pensii?
-Da!
-Am si eu nevoie de niste informatii privind actele necesare pentru solicitarea formularului E-106 si as dori sa vorbesc cu cineva care se ocupa cu asa ceva.
-Aaaa, pai nu la noi...
-Nu la dumneavoastra?
-Nu, nu la noi!
-Dar stiti cumva unde?
-Nuuu! Noi suntem linia pensionarului!
-Bine, multumesc atunci, ma mai informez. La revedere!
-Cu multa placere! La revedere!
Cum ar veni adica Hotline...
Oldline Hotline!
(p.s.) cu de la Oita citire :P
Nu de putine ori mi-au mers perfect treburi care in alte zile s-ar fi impotmolit de la prima pedala.
N-aveam chef de stat in birou, si-mi leganam plictiseala in hamacul internetului, cand a aparut un drum de facut, cu niste acte.
Aveam si eu "cateva" treburi personale de rezolvat, dar n-avusesem timp de ele.
Dupa asa drumuri, acum STIU ca in iad am fost informati gresiti cum ca ar arde un FOC etern.
Va spun eu: BATE VANTU'!!!
Am revenit apoi, dupa o bicicleala pe cinste, cu vantul umflandu-mi panzele velo-aripilor, pentru a continua ziua.
Sun la Casa de Pensii pentru ceva informatii:
-Buna ziua!;
-Buna ziua!
-Casa de Pensii?
-Da!
-Am si eu nevoie de niste informatii privind actele necesare pentru solicitarea formularului E-106 si as dori sa vorbesc cu cineva care se ocupa cu asa ceva.
-Aaaa, pai nu la noi...
-Nu la dumneavoastra?
-Nu, nu la noi!
-Dar stiti cumva unde?
-Nuuu! Noi suntem linia pensionarului!
-Bine, multumesc atunci, ma mai informez. La revedere!
-Cu multa placere! La revedere!
Cum ar veni adica Hotline...
Oldline Hotline!
(p.s.) cu de la Oita citire :P
miercuri, 16 aprilie 2008
sosete albe
M-am bagat in poze si uitat sa mai plec.
am pe birou un buchet de ~20 lalele rosii, toate deschise, s-au carat prafaletii si-i liniste si muzica.
afara furtuna,
curcubeu,
furtuna iar...
si pisici
negre cu sosete albe
vineri, 11 aprilie 2008
finger tips
it's all blurry now!
outside, as well as inside...
only within finger tip range things sharpen up...
outside, as well as inside...
only within finger tip range things sharpen up...
miercuri, 2 aprilie 2008
Sfaturi?
De la mine?
Mai rar!
Dar fie!
Zic, mai rar, pentru ca in general nu prea regret deciziile pe care le iau si oricum, chiar cand le iau pe cele presupus gresite, rezultatul lor este unul care imi face placere, poate si prin simplul fapt ca evoluez. Pentru mine o experienta negativa poate si ea fi incantatoare, asadar, n-am sa abat pe cineva de la drum daca se indreapta intr-o astfel de directie.
Dar toate cele de mai sus sunt mult prea profunde daca ma gandesc in ce consta de fapt sfatul meu.
In ce priveste igiena corporala, pentru mine o necesitate o reprezinta doar dusul.
Baia, in schimb, este mai mult o idée. E natural, asadar, sa ma GANDESC intai la ea, inainte de a intreprinde ceva in aceasta directie, si anume urmarirea unor chestiuni practice cum ar fi verificarea temperaturii apei.
Nu, nu e vorba de umplerea cazii inainte de a intra, cel mai probabil (asa i se intampla numai lui tata, care de lene sa astepte, ne ruga sa ii umplem cada inainte de a ajunge in baie, iar apoi se frigea in apa nepotrivita corespunzator, tot din aceeasi lene, de data asta a oricarei dintre executante) cu apa fierbinte.
Nu, la mine-i totul mult mai simlpu.
Ca sa nu uit sa bag la spalat hainele asudate si prafuite de peste zi, in excursia semisinucigasa cu bicicleta, le-am aruncat in cos inainte de a intra in baie.
Mi-am acordat timp inainte de a intra in cada, sa ma spal pe dinti.
Dupa cum e lesne de inteles, acum stau sa se umple cada cu apa, incercand sa nu inghet, caci e cam racoare zilele astea.
SFAT, deci! Dati drumul la apa in momentul in care va trece prin cap ideea de baie, pentru a va asigura ca apa calda are timp sa calatoreasca pana la etajul dorit, in cazul meu 7.
De la mine?
Mai rar!
Dar fie!
Zic, mai rar, pentru ca in general nu prea regret deciziile pe care le iau si oricum, chiar cand le iau pe cele presupus gresite, rezultatul lor este unul care imi face placere, poate si prin simplul fapt ca evoluez. Pentru mine o experienta negativa poate si ea fi incantatoare, asadar, n-am sa abat pe cineva de la drum daca se indreapta intr-o astfel de directie.
Dar toate cele de mai sus sunt mult prea profunde daca ma gandesc in ce consta de fapt sfatul meu.
In ce priveste igiena corporala, pentru mine o necesitate o reprezinta doar dusul.
Baia, in schimb, este mai mult o idée. E natural, asadar, sa ma GANDESC intai la ea, inainte de a intreprinde ceva in aceasta directie, si anume urmarirea unor chestiuni practice cum ar fi verificarea temperaturii apei.
Nu, nu e vorba de umplerea cazii inainte de a intra, cel mai probabil (asa i se intampla numai lui tata, care de lene sa astepte, ne ruga sa ii umplem cada inainte de a ajunge in baie, iar apoi se frigea in apa nepotrivita corespunzator, tot din aceeasi lene, de data asta a oricarei dintre executante) cu apa fierbinte.
Nu, la mine-i totul mult mai simlpu.
Ca sa nu uit sa bag la spalat hainele asudate si prafuite de peste zi, in excursia semisinucigasa cu bicicleta, le-am aruncat in cos inainte de a intra in baie.
Mi-am acordat timp inainte de a intra in cada, sa ma spal pe dinti.
Dupa cum e lesne de inteles, acum stau sa se umple cada cu apa, incercand sa nu inghet, caci e cam racoare zilele astea.
SFAT, deci! Dati drumul la apa in momentul in care va trece prin cap ideea de baie, pentru a va asigura ca apa calda are timp sa calatoreasca pana la etajul dorit, in cazul meu 7.
vineri, 28 martie 2008
obosit
E frumos,
E prea frumos la tine-n suflet
E tarziu,
E prea tarziu la mine-n gand...
Sunt un pian obosit,
am in trei locuri lemnul ars...
Sunt un pian batran
si orice cantec suna fals
E prea frumos la tine-n suflet
E tarziu,
E prea tarziu la mine-n gand...
Sunt un pian obosit,
am in trei locuri lemnul ars...
Sunt un pian batran
si orice cantec suna fals
luni, 24 martie 2008
A los tardes que no tardan
A ver si me animo contar la istoria tambien, ademas de unas fotos.
Un abrazo!
Seria la primer istoria que no escribo simplemente para mi.
joi, 13 martie 2008
what's holding me in?!
asteptand aseara sfarsitul unui film, m-au napadit mai vechi apucaturi.
nu eu vizionam filmul, eu eram in afara lui, chiar si in afara salii intunecate de cinema, in strada.
am dat tarcoale nu intrarii, ci iesirii din sala, am dat tarcoale gangului prin care se face iesirea asta.
am gasit in spatele blocurilor viata! a unor oameni ce-si vedeau de ea, fara sa ma vada.
am facut ceva poze. nu-mi plac!
nu-s vii, lumina din ele abia da de stire ca acolo SUNT oameni, nu ca ei traiesc.
am iesit, din curtea interioara, inainte sa ma observe, sa imi fac simtita prezenta.
am gasit apoi o scara de bloc, cu usa deschisa.
le stiu pe-astea. sunt blocuri vechi, cu lifturi vechi.
citesc zilele astea Ubik, am gasit acolo referiri la un filt antic, in care lui Joe ii era teama sa urce.
mie nu mi-a fost, m-am strecurat inauntru, fara sa-mi fac auziti pasii.
m-a dus pana la ultimul etaj accesibil liftului.
le stiu, blocurile astea, spuneam.
au o usa care duce MAI sus de lift, pe coridoare mai inguste, la capatul carora am gasit intotdeauna, invariabil, odai locuite, dar cu geamuri si perdele. totul transparent.
ibrice de cafea la usi murdare, scrumiere imbacsite, pline, revarsande, presuri inchistate in podea, canapele cocosate, chivete ciobite, becuri fara abajur, lumini galbene si chioare.
am gasit un geam cu vedere catre curtea interioara de mai jos si m-am proptit pentru a face o poza de un geam spart. ce prostie!
nici n-am observat.
era sa-mi deschid rani, pe langa trezirea locuitorilor. dar sub geam era un pres, pe care cineva lua loc din cand in cand pentru a fuma. am scapat. de data asta!
mi-am luat inima in dinti si N-AM coborat pe scara de serviciu, ingusta peste masura. nu ca era ingusta ar fi fost o problema. nu, era mai ales intunecata.
n-am luat drumul ei.
am preferat liftul.
l-am regasit cu oarecare usurinta, mi-am scurs umbra pe pereti, pe scarile catre lift si am disparut din nou in cutia lui cu incuietoare.
am iesit din scara la timp, inainte sa-mi rasune telefonul pe coridoarele tacute.
se terminase filmul.
eram asteptata!
nu eu vizionam filmul, eu eram in afara lui, chiar si in afara salii intunecate de cinema, in strada.
am dat tarcoale nu intrarii, ci iesirii din sala, am dat tarcoale gangului prin care se face iesirea asta.
am gasit in spatele blocurilor viata! a unor oameni ce-si vedeau de ea, fara sa ma vada.
am facut ceva poze. nu-mi plac!
nu-s vii, lumina din ele abia da de stire ca acolo SUNT oameni, nu ca ei traiesc.
am iesit, din curtea interioara, inainte sa ma observe, sa imi fac simtita prezenta.
am gasit apoi o scara de bloc, cu usa deschisa.
le stiu pe-astea. sunt blocuri vechi, cu lifturi vechi.
citesc zilele astea Ubik, am gasit acolo referiri la un filt antic, in care lui Joe ii era teama sa urce.
mie nu mi-a fost, m-am strecurat inauntru, fara sa-mi fac auziti pasii.
m-a dus pana la ultimul etaj accesibil liftului.
le stiu, blocurile astea, spuneam.
au o usa care duce MAI sus de lift, pe coridoare mai inguste, la capatul carora am gasit intotdeauna, invariabil, odai locuite, dar cu geamuri si perdele. totul transparent.
ibrice de cafea la usi murdare, scrumiere imbacsite, pline, revarsande, presuri inchistate in podea, canapele cocosate, chivete ciobite, becuri fara abajur, lumini galbene si chioare.
am gasit un geam cu vedere catre curtea interioara de mai jos si m-am proptit pentru a face o poza de un geam spart. ce prostie!
nici n-am observat.
era sa-mi deschid rani, pe langa trezirea locuitorilor. dar sub geam era un pres, pe care cineva lua loc din cand in cand pentru a fuma. am scapat. de data asta!
mi-am luat inima in dinti si N-AM coborat pe scara de serviciu, ingusta peste masura. nu ca era ingusta ar fi fost o problema. nu, era mai ales intunecata.
n-am luat drumul ei.
am preferat liftul.
l-am regasit cu oarecare usurinta, mi-am scurs umbra pe pereti, pe scarile catre lift si am disparut din nou in cutia lui cu incuietoare.
am iesit din scara la timp, inainte sa-mi rasune telefonul pe coridoarele tacute.
se terminase filmul.
eram asteptata!
joi, 28 februarie 2008
femei, femei, femei
lua-v-ar dracu' de nebune!
Joder!
A mi hermana! A lo que nunca podras capturar la esencia de una mujer!
Joder!
A mi hermana! A lo que nunca podras capturar la esencia de una mujer!
miercuri, 27 februarie 2008
marți, 26 februarie 2008
sport
Masina de spalat are, si nu pentru ca asa ar fi ales, ci pentru ca asa au conceput oamenii care au "creat-o", mai multe programe. Iar in cadrul acestor programe, alte programe.
Are programul clasic, time for you si sport.
Pentru fiecare din aceste mai mari grupe de programe, creatorii au ales sa ne delecteze ochii cu cate un simbol. La time for you avem un ceas, la sprot avem echipament sportiv, anume gantere si o minge (dupa dungile inscrise pe ea) de basket.
Sigur, eu toate astea le vad/inteleg acum. Dupa ce m-am spalat corespunzator pe fata si am sters ultimele urme de somn.
Acum cateva minute, cand abia ma trezisem, dupa un somn greu, cu vise stranii, de care m-am despartit cu greu, fara sa stiu ce ma tinea legat de ele, in ele... tot ce mi-am putut imagina au fost ganterele si mingea de basket in masina de spalat.
Oare daca pana acum cineva a intentionat sa bage asa ceva in masina, ce l-a oprit?!
Are programul clasic, time for you si sport.
Pentru fiecare din aceste mai mari grupe de programe, creatorii au ales sa ne delecteze ochii cu cate un simbol. La time for you avem un ceas, la sprot avem echipament sportiv, anume gantere si o minge (dupa dungile inscrise pe ea) de basket.
Sigur, eu toate astea le vad/inteleg acum. Dupa ce m-am spalat corespunzator pe fata si am sters ultimele urme de somn.
Acum cateva minute, cand abia ma trezisem, dupa un somn greu, cu vise stranii, de care m-am despartit cu greu, fara sa stiu ce ma tinea legat de ele, in ele... tot ce mi-am putut imagina au fost ganterele si mingea de basket in masina de spalat.
Oare daca pana acum cineva a intentionat sa bage asa ceva in masina, ce l-a oprit?!
joi, 24 ianuarie 2008
Relatia cu mortii e mai usoara decat cu viii
revin maine cu detalii
telefoane regasite, copii, andrei
caini razgandaci
ma mai gandesc!
aa, da: toate lucrurile au un capat. numai carnatii au doua!
telefoane regasite, copii, andrei
caini razgandaci
ma mai gandesc!
aa, da: toate lucrurile au un capat. numai carnatii au doua!
vineri, 4 ianuarie 2008
Lipsa de ocupatie naste monstri
Cutitul scos deja din teaca face acum un zgomot infernal cand este trecut, ca pentru a fi ascutit, peste barele de fier ale balustradei balconului, in drumul sau catre gatul pulsand al victimei.
Trupul greu este ridicat si proptit in geamul panoramic al usii. Din fericire afara este mai frig decat in noptile precedente, iar zgomotul vantului ii impiedica pe locatari sa-si continuie somnul, asa ca astazi au incuiat usa balconului. Cei doi, agresorul invaluit in lumina lunatica a noptii de iarna dinainte de ninsoare, si victima sa care sangereaza deja abundent, dar fara nici un cuvant, sunt astfel inchisi in balconul micii garsoniere, invaluita in caldura si pana nu demult, in liniste.
Pe coridor cineva alearga haotic in cautarea unei scapari, incercand in calea-i toate usile…
Nu-i adevarat ce se spune, ca atunci cand iti este foarte frica, inima ti se face cat un purice. Din contra! Eu o simt acum pe-a mea pulsand mai tare ca niciodata, cu o forta incredibila, si mi s-a urcat in gat, impiedicandu-ma sa respir.
Simt broboane mari de sudoare cum imi scalda tot trupul, iar capul imi vajaie, in timp ce sute de imagini imi alearga simultan prin fata ochilor deschisi.
Afara clopiteii japonezi se lovesc in nestire de geamul despartitor dintre balcoane, iar cadrul geamurilor ce-ar fi trebuit sa inchida balconul dantuie in bataia vantuui. Husa care acopera bicicleta flutura si ea, caci este menita sa acopere un bolid cu cateva zeci de cai putere, nu cu far pe dinam.
Pe coridor vantul isi face de cap cu usa spalatoriei de vis-à-vis si urla in zeci de limbi.
Am exagerat! Am mintea bolnava si nu i-am dibuit adevaratele limite. Cocktailul de filme proaste si extreme de violente din ultimele zile de inactivitate a nascut monstri.
Imi mai zboara prin minte si nametii in care am inghetat astazi din pura prostie si cifrele din limba imposibila pe care ma straduiesc sa o invat. Mai bine zis sa o pot intelege.
Drieentwintig, oameni hacuiti, ciuruiti, viscol pe sina de tramvai, polei, pluguri de zapada, supa de pui, ardei iute, vijftig, ciocolata cu lapte, mame nascand prunci morti.
Am vazut ieri la cinema Povestea unei albine, la inceputul careia am avut parte de un calup publicitar in care era inclus si apelul facut parintilor sa nu-si uite copii in fata televizoarelor.
Sigur, vor avea mai tarziu tot timpul sa-si achizitioneze tot felul de dispozitive care sa le permita sa-si ALEAGA tipul de violenta la care sa se expuna in mod voit si repetat...
Am avut o copilarie relativ lipsita de televizor, si totusi, inca nu pot face intotdeauna diferenta dintre monstri din vis si cei care imi invadeaza viata reala.
Nu-mi priesc vacantele citadine hibernale. Imi limiteaza campurile pe care sa-mi irosesc energia si se inmagazineaza in containere explozive.
E ora 2. Mai incerc o data sa dorm. Chiar si cu cosmaruri. Macar as avea ochii inchisi.
Trupul greu este ridicat si proptit in geamul panoramic al usii. Din fericire afara este mai frig decat in noptile precedente, iar zgomotul vantului ii impiedica pe locatari sa-si continuie somnul, asa ca astazi au incuiat usa balconului. Cei doi, agresorul invaluit in lumina lunatica a noptii de iarna dinainte de ninsoare, si victima sa care sangereaza deja abundent, dar fara nici un cuvant, sunt astfel inchisi in balconul micii garsoniere, invaluita in caldura si pana nu demult, in liniste.
Pe coridor cineva alearga haotic in cautarea unei scapari, incercand in calea-i toate usile…
Nu-i adevarat ce se spune, ca atunci cand iti este foarte frica, inima ti se face cat un purice. Din contra! Eu o simt acum pe-a mea pulsand mai tare ca niciodata, cu o forta incredibila, si mi s-a urcat in gat, impiedicandu-ma sa respir.
Simt broboane mari de sudoare cum imi scalda tot trupul, iar capul imi vajaie, in timp ce sute de imagini imi alearga simultan prin fata ochilor deschisi.
Afara clopiteii japonezi se lovesc in nestire de geamul despartitor dintre balcoane, iar cadrul geamurilor ce-ar fi trebuit sa inchida balconul dantuie in bataia vantuui. Husa care acopera bicicleta flutura si ea, caci este menita sa acopere un bolid cu cateva zeci de cai putere, nu cu far pe dinam.
Pe coridor vantul isi face de cap cu usa spalatoriei de vis-à-vis si urla in zeci de limbi.
Am exagerat! Am mintea bolnava si nu i-am dibuit adevaratele limite. Cocktailul de filme proaste si extreme de violente din ultimele zile de inactivitate a nascut monstri.
Imi mai zboara prin minte si nametii in care am inghetat astazi din pura prostie si cifrele din limba imposibila pe care ma straduiesc sa o invat. Mai bine zis sa o pot intelege.
Drieentwintig, oameni hacuiti, ciuruiti, viscol pe sina de tramvai, polei, pluguri de zapada, supa de pui, ardei iute, vijftig, ciocolata cu lapte, mame nascand prunci morti.
Am vazut ieri la cinema Povestea unei albine, la inceputul careia am avut parte de un calup publicitar in care era inclus si apelul facut parintilor sa nu-si uite copii in fata televizoarelor.
Sigur, vor avea mai tarziu tot timpul sa-si achizitioneze tot felul de dispozitive care sa le permita sa-si ALEAGA tipul de violenta la care sa se expuna in mod voit si repetat...
Am avut o copilarie relativ lipsita de televizor, si totusi, inca nu pot face intotdeauna diferenta dintre monstri din vis si cei care imi invadeaza viata reala.
Nu-mi priesc vacantele citadine hibernale. Imi limiteaza campurile pe care sa-mi irosesc energia si se inmagazineaza in containere explozive.
E ora 2. Mai incerc o data sa dorm. Chiar si cu cosmaruri. Macar as avea ochii inchisi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
