muzica de la cap la coada

S-a trezit ieri in mine o intrebare.
Ascultam radio pe net, dupa ce alesesem dintr-o gama destul delarga de genuri si denumiri, unul de blues.
Azi e a treia zi cand poposesc pe acelasi post si nu-mi amintesc sa se fi repetat vreodata melodiile.
Atunci mi-am pus intrebarea: Oare cat ar dura un playlist facut din toate melodiile care-au existat vreodata pe pamant?
Asta presupunand ca ar exista o metoda infailibila de centralizare.
Daca m-ar ajuta putin bruma de matematica ramasa din liceu, as reusi poate sa fac un calcul statistic.

Directie: stanga-mprejur!

Postarile mele pe blog vin in hopuri, cu goluri (parca) atunci cand mi-e prea bine sa ma mai apropii si de calculator. Sau atunci cand mi-e rau si nu am chef sa tin cont de asta.
Din zilele astea mai nimic. Inca nu stiu daca de bine sau de rau!
Dar mai am din urma. Inca!

21.11
Sunt lihnita!
Mi-am luat cu mine la masa agend in care scriu, care imi aminteste de perioada liceului, cand de lene sa car un caiet pentru fiecare materie, incepeam din ambele directii, fara prea mare libertate de miscare in cazul greselilor care m-ar fi putut determina sa rup pagina. Era destul de greu sa scao de calculul gresit din tema la matematica fara sa fac sa dispara jumatate de secol din lectia de istorie. Sau punctul culminant din operele literare commentate pe larg (desi la de-astea nu prea m-am inghesuit. Mi-au ajuns pentru indeletnicirea asta logoreica tezele trimestriale, pentru care n-am citit niciodata bibliografia, pentru simplul fapt ca era obligatorie). Plus ca la romana aveam o profa careia ii placea sa-i redai (cat mai exact, desi n-o mai ajuta memoria) parerile si ideile celorlalti despre o anume scriere. S-apoi, sa-mi fie cu iertare, nu afirm ca as fi fost in stare sa aduc ceva nou in interpretarea artei scrise. Nici pe departe! Am incercat, totusi, macar exprimarea sa-mi fie proprie.
Abia mai tarziu am ajuns sa apreciez elocventa altora in exprimarea unor trairi pe care n-am fost capabla sa le pun in cuvinte.
Atunci aveam treaba diar sa o reneg pe cat puteam pe profesoara, din gandirea mea inca in forma fluida, nici macar buna inca de modelat, capabila sa acumuleze, sa creasca, dar fara sa ia vreo forma.
Iar dezavantajul asta cu pagina care nu poate fi rupta doar pe-o parte am descoperit-o dureros, dupa ce am luat o nota mica la o lucrare la care am copiat cuvant cu cuvant din caiet. De ce? Pentru ca gresisem ceva la sud si nu am realizat ca nordul a ramas fara ancora, iar dupa cateva saptamani de purtat in ghiozdan, pagina neancorata a cedat si a zburat in cele patru zari. Imi lipseau batalii intregi, vieti de soldati si popoare intregi. Evident, am copiat fara ele.
Mi-a prins bine, totusi, a dat bine la veridicitatea invatatului pentru lucrare. Ce sa fac, daca doar atat am tinut minte?! :P
Am inceput asadar agenda cu inceputul, cu preturi pe metru patrat, iar din capatul celalalt, cu ale mele ganduri.

… Mi-i draga vara!
Si parca cu fiecare z ice-mi apropie iarna, cu fiecare turture pe care mi-l rup din sprancene, o simt mai aproape, mai calda! Mai vara!
Si parca o aduc si in cei din jurul meu, parca lumineaza din interior, iar zambetele le culeg ca pe picaturile de roua din campuri, in diminetile de vara ce ne permit sa fugim cu gandul la o zi racoroasa.
Si am gasit navigand pe net reflexia perfecta a ceea ce simt.
Statea acolo, ma astepta sa-mi inghete nasul ca s-o gasesc.

:P pacat ca n-am reusit sa transcriu la timp din agenda si am folosit imaginea intre timp

Parinti hermafroditi

Am fost crescuta de parinti hermafroditi!
Psihic.
Sau mai degraba am primit o educatie hermafrodita!
Un tata care si-a dorit baieti, iar dupa trei incercari nereusite; dar care, fara falsa modestie, au esuat in trei femei extraordinare (daca nu prin ceea ce sunt, macar prin legatura dintre ele); s-a multumit cu ce-a primit, sau poate n-a stiut mai bine.
Am fost crescuta ca un baietoi. De fapt, am fost crescuta ca un copil, de orice sex ar fi el, care este in stare sa tina piept oricarui adversar si capabil sa puna la punct pe oricine i se punea contra fara sa aiba dreptatea de partea-i.
Simt lipsa barbatilor din viata familiei mele ca pe un handicap. Pentru ca nu-i cunosc, nu le cunosc nevoile si nu stiu cum sa le fiu… femeie, si nu partener sau adversar. Si inca unul redutabil, caci nu m-a invatat nimeni sa fiu slaba.
Am cazut, DA, de multe ori. M-am impiedicat si m-am adunat apoi de pe jos, dar tocmai asa am aflat ca e important sa cunosti pamantul pe care calci, si cum poti face asta cel mai bine daca nu lipindu-ti fata de el? Inhalandu-i emanatiile care nu ajung mai sus de nivelul talpilor. Si mie imi mai TREBUIE si sa stiu cat poate duce, si care-s zonele unde-i mai bine sa merg taras. Si mai ales sa-i cunosc nisipurile miscatoare.
Asta doar pentru cand calc pe el, si nu plutesc prin nori, cum nu de putine ori mi s-a intamplat de cand ma stiu.
Singurul bunic pe care l-am cunoscut a fost sotul surorii bunicii, un om cu deprinderea bauturii, dar din cuvantul caruia sotia lui n-a iesit niciodata. Pentru ca avea intotdeauna dreptate? Nici pe departe! Nu! Pentru ca asa a fost crescuta.
Bunica a fost de cand o stiu singura, iar daca am invatat ceva de la ea, desi eram inca un copil cand am parasit casa copilariei fericite de la tara pentru apartamentul scolar, asta a fost sa nu depind niciodata prea mult de nimeni.
Am aflat cum sa fiu baiat doar de la tata (prea putin, caci am crescut la tara, la bunica) si de la cei din jur. Cei care stiu ca daca nu iei singur ce consideri ca ti se cuvine, n-o sa-ti puna nimeni in gura.
N-am invatat, ca sora bunicii, ca daca fac de mancare si ingrijesc casa, tot restul e adus de barbat in casa. Restul, fie el buna stare, liniste si pace sau un vulcan activ.

Apa Vietii

M-am pregatit si eu in sfarsit pentru “Zambetul de Craciun”, cadourile “prin rotatie”, si anume in ultima seara si din pacate doar cu planul B, care nu exista initial, dar l-am inventat la fata locului.
E LICHID!
Uitasem de el, pana m-am urcat in troleu, m-am asezat pe scaun si mi-am pus frumos rucsacul pe genunchi.
Ni mi-a fost prea bine ieri, asa ca dupa masa de pranz n-am mai adaugat nici un supliment, iar bietul meu stomac era “cam” ametit de foame.
Imi place sa ofer cadouri si eram foarte multumita ca am reusit sa gasesc ceva inainte de chiar ultimul moment.
La primele zgaltaituri ale troleului am auzit (printre melodii), sau mai bine zis am simtit vibratia transmisa de pretiosul lichid.
M-am simtit mai implinita decat daca m-as fi bucurat in prealabil de o masa copioasa!

6 decenii

Ieri tatal meu a implinit 60 de ani.
Am fost in vizita la masa, ca sa-i uram la multi ani si sa ne bucuram impreuna. Au aparut desigur si replicile: “Ce-am imbatranit?” “Ba nu, sunt inca tanar!”… de-astea, de-alea batranetii J

Am primit de Mos Nicolae un iPod, de care sunt pana peste poate de incantata. Intr-atat de incantata incat nici n-am reusit aseara sa il las din mana, nici macar la masa. M-am comporatat exact ca un pusti rasfatat, care sta la masa (si nu orice masa, ci una cu o ocazie speciala) cu o ureche in conversatie, dar cu o casca agatata in ureche, fara sa poata renunta la lumea virtuala. Am vazut in ipostaza asta a mea o etapa a tineretii, pe care credeam ca am depasit-o de mult. Cum sa pot, totusi, sa nu ma bucur ca un copil, de un jucarie noua?
Plecand apoi de la masa mi-au venit in minte si mai multe amintiri decat s-au dezbatut la masa. Am vorbit acolo despre copilaria fericita si lipsita de griji de la tara, apoi, in drum spre casa, mi-am amintit cum acum 10 ani, cand mama avea 50 de ani (e doar cu un an mai mica decat tata), si ne urcam impreuna in nuc, pentru recolta de toamna. N-am vazut nici o clipa in ochii sau in comportamentul ei ca ar fi constienta de varsta pe care o are.
Faptul ca tata a implinit 60 de ani m-a facut si pe mine sa realizez ca nu mai sunt o fetita. Nu mai eram eu demult, dar atata timp cat are cine sa te rasfete ca pe un copil, e destul de greu sa te desprinzi de aceasa conditie. Ma apropii si eu de varsta de 30 de ani, varsta la care ai mei aveau primul copil.
Nu pot spune ca imi doresc unul acum, chiar departe de mine gandul. Mai am de crescut copilul din mine. Si tot ieri am plecat spre casa cu doua codite impletite, de care mi-am amintit abia acasa. Si nus' ce mi-a venit, da' m-am tuns! Asa ca azi nu mai am par de codite impletite. Doar de-alea Sandi Bell.
Imi doresc si pentru mine aceeasi inconstienta in ce priveste varsta.
Dar parca mai scrisesem eu candva de ai mei parinti copii! Sa vad pe unde-o fi! Sau doar am gandit?

mood indigo

Ce-o sa mai regret maine ca nu am somn...
Am redescoperit zilele trecute Anouk.
Am ascultat noul album, iesit de curand, si care nu prea seamana cu ce stiam eu. De fapt, habar n-aveam cine canta cand ascultam.
E aproape total diferit, e dulce, suav si de drum de ora 4 si ceva dimineata, cu sistem de navigare care o ia razna, de drum pe care nu il cunosti si nici nu iti pasa de el...
Mi-am amintit de atatea zeci de drumuri de cand am descoperit-o prima oara...
In seara asta am luat la pas, inVINuit, Pinot-izat de-a binelea, bulevardul Lacul Tei. Am aflat unde se afla depoul Floreasca, am bantuit pe strazi blocate, mi-am murat picioarele.
De mult nu mai tin minte sa nu-mi fi pasat de ele.
Acum ceva timp am bantuit pe drumuri de-a dreptu' marine.
Nu stiu cand o sa scriu despre ele. Poate cand o sa mi se termine energia pe care am sustras-o marii. Incredibil cum poti cara atat cu tine intr-un pachet atat de mic, fie el creier sau suflet.
Dar nu-mi pot aduna gandurile la ora asta, pentru ca ele nu au umbrela si se misca greu din cauza ploii, iar strigatu-mi este amutit de sunetul stropilor pe stresinile caselor si pe umbrela pe care am pastrat-o numai pentru mine.
Anouk - It's so hard... & I alone
prea multa Anouk face rau la creiras. Astept sa piratez albumul.