trei's'unu a zecea
de pe o alta marti pe miercuri!
Cand eram mai mica, mai tanara adica, eram mult mai combativa cu cei din jur.
Imi aduc si acum aminte ce pumni pe spinare le-am tras unora, pentru un gest pe cat de simplu pe atat de imbecil, si anume, orice se inscria in categoria atingere voita, desantata pe strada.
Aveam o viteza de reactie incredibila, nici nu-mi dadeam seama cum puteam reactiona asa de repede.
Aveam bratul ca un resort, care reactiona la cel mai mic stimul. Nu mi s-a intamplat totusi niciodata sa reactionez gresit, sa ma fi inselat in privinta cu intentia "interlocutorului".
Aseara am plecat spre casa... mint, am plecat de la serviciu, ca nu eram in drum spre casa, decat indirect, pe jos.
Din adorabila mea Sosea Andronache pana la Universitate, unde aveam sa savurez o narghilea al carei fum ma ametea inca inainte sa plec intr-acolo. Este un adevarat calvar, pe care n-am fost in stare sa-l mai indur inca o data, sa parcurgi acest drum blocat intr-un mijloc de transport, mai ales daca nu mai ai ce sa citesti.
Am terminat cartea pe care am devorat-o saptamana trecuta (e plina de insemnari), dar as fi recitit-o oricand cu placere. Am ales, totusi, sa o rumeg putin, si oare ce modalitatea mai buna decat sa imi iau picioarele la spinare si sa plec in drumetie. Toata Soseaua Colentina e in constructie si reconstructie, iar podul peste care am trecut mi-a trezit nu numai amintiri din copilarie (aici am facut clasa I), ci si temeri cat se poate de reale, avand in vedere cat este de subred.
Am trecut pe langa scoala in care am petrecut primul an din viata de scolar (pentru asta poate atasez si poza standard, cu stiloul pe cartea de citire :P, si in cazul meu, singura in care am pampoane. Spuneam mai demult ca nu am purtat niciodata. Se pare ca m-am inselat. Sau mai degraba ca m-au tradat parintii!). Am vazut pe zidul acesteia, si inca ma intreb de ce nu m-am oprit sa imortalizez pe camera o inscriptie care mi-a dat putin de gandit. De obicei sunt insemnate zone speciale pentru vicii, cum ar fi fumatul. Ei bine, pe zidul asta se latea cat putea de frumos urmatoarea inscriptie: "LOC REZERVAT PENTRU PARINTI!”. Mi-am pus cateva intrebari, dar n-am staruit si am plecat mai departe.
Inaintand prin praful de la constructia strazilor si prin gazele de esapament de la utilajele de mare tonaj care se tarau pe sosea, ma simteam acoperita de balele lor melcoide, murdare si pe care le lasau in urma uc sau fara voie.
Era noroi, dar era ok, esarfa-mi era albastra, iar mergatorii rosii, acoperiti partial de raiati electrici.
Aveam culoarea mea si incercam sa nu ma canesc prea mult de griul citadin.
La un moment dat, intr-un loc ingustat peste normal de masinile parcate pe trotuar, veneau spre mine (mi-am dat seama de prezenta lor abia dupa ce au trecut de mine) un card de ... sa le zicem oameni.
Unul din ei a facut o absolut inteligenta si matura miscare si l-a impins pe un altul peste mine. M-a lipit de masina murdara din dreapta si m-a calcat RAU pe picior. Dupa ce-au trecut am stat si mi-am analizat putin atitudinea, pentru ca nu am inteles-o prea bine. Anume, am stat si m-am uitat la desteptul de pe piciorul meu, neschitand absolut nici un gest sa-i dau de stire cum ca ma deranjeaza prezenta lui. Nici nu stiu, de fapt, daca m-a atins prea tare manifestarea asta animalica.
Am asteptat doar sa-si ridice (aseara, in drum spre narghilea aveam mai buna inspiratie pentru cuvinte) imbecilitatea de pe bocancul meu rosu si sa imi permita redresarea la pozitia verticala.
Nici macar nu am avut o expresie scarbita pe chip, desi noroiul din jur si hainele-i murdare ar fi indreptatit-o din plin.
Imi treceau mai multe prin cap.
Acum ma intreb doar daca aseara m-am comportat normal sau anormal. Nu generic vorbind, ci in ce ma priveste. N-am reactionat, desi imi sta in fire sa o fac, sau nu imi mai sta in fire sa reactionez la astfel de stimuli?
Ma intreb doar retoric. Nu caut raspuns, pentru ca probabil l-as gasi.
Si pentru ca noii mei colegi s-au crucit auzind ca am mers pe jos timp de-o ora (desi cu masina facusem pana aproape in acelasi punct o ora si jumatate numai cu o zi inainte), iar eu le-am povestit probabil tocmai pentru ca stiam ca au sa ma considere AFARA din normalitate; desi nu stiu cat imi pasa atunci cand asta vine de la niste oameni care ma plictisesc (la fel cum cu siguranta si eu plictisesc pe altii); le-am introdus in peisaj si imaginea bicicletei de la intrarea in cladire, care este tot a mea, am venit dimineata calare pe ea, dupa ce drumul de aseara m-a facut sa inteleg ca oricat de murdar ar fi, se poate aborda.
Nu mai stiu ce altceva imi trecea prin cap aseara, desi scriu acum mai la cald decat povestea cu caldura umana.
Pentru aia imi trebuie insa climatul necesar J.
miercuri, 31 octombrie 2007
joi, 25 octombrie 2007
tandari
doua'j'doi a zecea
La dracu cu toate obiceiurile!
Pai, numai bine ca aveam si eu cateva. Din care unul chiar foarte sanatos!
Si anume sa ma las asteptata la intalniri (nimic urmarit, voit, pur si simplu mi se intampla. Doar ca atat de des se intampla, incat il pot numi deja obicei). Nu asteptare din aia nesimtita, cand te intrebi daca mai apare omul, daca ai inteles bine locul sau, si mai mult, daca ai inteles corect ZIUA stabilita pentru intalnire.
NU!
Intarziam doar cat sa aiba omul timp sa-si zica: Ei, uite, am ajuns la timp!
Dar ce pot eu sa fac atunci cand CEVA mi-o ia inainte si nu mai am stare, cand nu numai ca imi calculez gresit timpul in care trebuie sa ajung, ci chiar nu-l mai calculez deloc?!
Ajung la intalniri cu cin'spe-douaj' de minute inainte.
In functie de persoana asteptata, ma anunt. Dar tot in functie de persoana asteptata, aceasta poate sau nu sa ma ajute, inainte de ora stabilita, adica sa ajunga tot ca mine, mai devreme.
Oricum, n-ar fi asa o mare problema faptul ca ajung mai devreme, doar poate faptul ca isi gasesc gandurile portita sa ma napadeasca. Si faptul ca, fir-ar ea de toamna (lasa-mi toamna, pomii verzi...), nu e destul de lunga, sau de calda.
Chiar azi am ajuns prea devreme (ploua si e urat afara, ergo trafic infernal, iar tipa cu cheia de la birou are masina, ergo e prinsa in el, in trafic. Sigur, pe ea n-o ploua si nici n-o bate vantul!) in prima mea zi de serviciu.
N-am cheie, desigur, dar avem o cantina (cu care, ca veni vorba, am avut deja de incheiat conturi, din prima zi cand am venit in vizita si am ramas la masa), unde pot sta sa beau un ceai. Sigur, nu cel mai bun ceai, dar e cald macar.
Spun gresit c-am incheiat conturi, pentru ca deja beau pe datorie. Sau pe zambet, cum e la noi la fete :).
N-am avut bani!
Si nici nu mai am altii la mine, asa ca habar n-am ce-o sa mananc azi. Dar ACUM mi-e bine.
Port un pulover alb, nou, cum este de altfel si paltonul meu cel verde, raiat. Pe care dupa primul drum incoace deja simt ca-l irosesc pe drumul asta urat.
Urat, da!
Cu masini cu oameni urati, murdari si tristi. Sper sa nu ma numar curand printre ei.
Am plecat de la cantina, am baut ceaiul rapid s-am iesit in ploaie, ca sa nu intarzii la usa incuiata.
Am plecat ca sa uit ca nu am cu ce plati ceaiul. Sau masa de pranz, ca tot veni vorba de mancare. Asta cu vorba, deh, atat pot face momentan.
Sigur, sa mai pot gandi la ea, mai ales ca deja mi-e foame, Asta verde cu lamaie mi-e deja al doilea ceai pe ziua de azi. Primul, cel de-acasa, era doar ca sa imi incalzesc maruntaiele.
Acum sunt verde si pe dinauntru, si pe dinafara.
Mai bine apelez la carte, s-asa n-am timp, sau mai bine zis LOC, sa citesc in masinile cu care vin.
Scriam zilele trecute de plecarea la tara, care-a "degenerat" dintr-o zi in care am ascultat sfatul unui expert in domeniu (sau cel putin in opinia lui despre acest domeniu) s-am editat o varianta personala a zacutului.
Intr-una din zilele si mai trecute decat cele de mai sus, el zacea, iar la replica cum ca eu nu am timp pentru asa ceva, mi-a zis el, probabil intr-o doara (din letargia-i zacanda) ca ar trebui sa incerc.
Ei, nu m-am straduit eu prea tare, dar cand am avut ocazia, am tras de haturi, am oprit caruta si m-am dat jos. Dar numai pentru a ma urca intr-un leagan, in care mi-am petrecut ore bune la soare.
Si bineinteles, n-au ajuns gandurile din urma, desi (sau poate tocmai pentru ca) am avut o companie extrem de placuta.
Si cum zaceam eu mai abitir, mi-a trecut prin cap sa plec a doua zi la tara.
Aveam o singura problema. Si de data asta, tot banii.
S-a rezolvat repede, totusi. Un telefon si am aflat de al ai mei ca merg ei cu masina. Cum de obicei poposesc acolo doua zile, ma gandeam ca am salvat un drum, urmand sa fac rost doar de bani pentru drumul de intoarcere.
Ma anunta cu bucurie in glas (sau asa primesc eu vestea) ca se intorc in seara aceleiasi zile.
M-au salvat!
Inchei ziua cu speranta in suflet si cu hotararea luata!
Cu toata someria asta, m-am obisnuit, desigur, sa ma trezesc tarziu. Adica pe la 8, nu la 7:15/30, ca atunci cand lucram.
Totusi, pentru ca treburile ce le aveau ai mei de terminat pe la tara erau prin definitie matinale, am acceptat sa ma trezesc la sase pentru a fi la sapte la locul stabilit.
Nimic mai frumos decat mersul pe jos! S-anume de la "al meu" etaj sapte pana la parter. De ce "al meu"? Iesplic imediat, ajungem si acolo.
In scara blocului, la parter, parterul "lor", agitatie mare, doi politisti, "doamna" administrator si sotul 'mneaei, in jurul unui individ (cam dubios, ce-i drept).
Nici nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi vreo problema pentru mine. La ora aia nu-mi trecea oricum prin cap decat muzica din casti.
Pana in momentul in care unul din politisti, al mai burtos si mai fioros, face un pas spre mine, imi atine calea si-mi cere actul de identitate.
I-l inmanez cu dezinvoltura, stiind ca adresa din docoment e departe de-a fi aceeasi cu cea la care ma incarnez momentan.
Cu toata dezinvoltura mea, 'mnealui ma-ntreaba de adresa.
Pai, sunt in vizita, zic.
La un prieten, etaju' 9.
Chiar am un prieten la etaju' 9, da' nu stiam nici ce apartament, iar de faptul ca nici el n-are mutatia am aflat abia azi. Pe el totusi, l-a iertat politaiu'. Pe mine NU!
Am intarziat la intalnire, mi-am luat amenda jumatate (zic ei) din suma (tot ei zic) cuvenita, si mi-a pierit tot cheful de zacut.
Am o luna sa platesc amenda la CEC. Bani tot n-am, dar ce ma intreb e altceva. O fi ca la RATB, ca poti circula cu ea o vreme?
Wishful fuckin'thinking mai degraba!
Dar incepusem povestea pentru lupta cu balaurul cu sapte capete ce-avea sa se desfasoare la tara, dar vad ca ma pierd in detalii.
Just tryin' to see the big picture here.
Nu-mi place sa scriu retrospectiv.
Povestile nu mai au farmec si gandurile-mi se transforma. Si nu mai au caldura.
Era o poveste frumoasa, despre culesul de gutui, asta era balaurul.
Dar odata lupta terminata (si desi am avut intariri, tot el a castigat), povestea nu mai are acelasi farmec.
Pacat!
Poate voi reveni intr-o zi asupra acestei lupte. Mi-a facut sa fiarba sangele-n vine altfel decat in oras.
A reinnodat legatura cu copilaria mea, de care habar n-aveam ca se rupsese pe drum, cand ma impiedicam de bordurile citadine sau de smocurile de iarba din parcuri.
De fapt mai mult am dat cu capul in semne de circulatie amplasate regulamentar decat sa ma impiedic de borduri.
Hm, tocmai am aflat ca suntem la inceputul saptamanii nr. 43 a anului.
Curios!
Nu mi-a pasat niciodata sa le numar. Anul asta sunt 52.
Am tot revenit asupra ideii ca mi se invalmasesc in cap gandurile, iar eu incerc sa le inabus. De ce?
Pentru ca suna ca melodia lui Chilian, cu "ce caut eu in viata mea?". Si nu gasesc ca ar fi prea sanatoase.
La dracu cu toate obiceiurile!
Pai, numai bine ca aveam si eu cateva. Din care unul chiar foarte sanatos!
Si anume sa ma las asteptata la intalniri (nimic urmarit, voit, pur si simplu mi se intampla. Doar ca atat de des se intampla, incat il pot numi deja obicei). Nu asteptare din aia nesimtita, cand te intrebi daca mai apare omul, daca ai inteles bine locul sau, si mai mult, daca ai inteles corect ZIUA stabilita pentru intalnire.
NU!
Intarziam doar cat sa aiba omul timp sa-si zica: Ei, uite, am ajuns la timp!
Dar ce pot eu sa fac atunci cand CEVA mi-o ia inainte si nu mai am stare, cand nu numai ca imi calculez gresit timpul in care trebuie sa ajung, ci chiar nu-l mai calculez deloc?!
Ajung la intalniri cu cin'spe-douaj' de minute inainte.
In functie de persoana asteptata, ma anunt. Dar tot in functie de persoana asteptata, aceasta poate sau nu sa ma ajute, inainte de ora stabilita, adica sa ajunga tot ca mine, mai devreme.
Oricum, n-ar fi asa o mare problema faptul ca ajung mai devreme, doar poate faptul ca isi gasesc gandurile portita sa ma napadeasca. Si faptul ca, fir-ar ea de toamna (lasa-mi toamna, pomii verzi...), nu e destul de lunga, sau de calda.
Chiar azi am ajuns prea devreme (ploua si e urat afara, ergo trafic infernal, iar tipa cu cheia de la birou are masina, ergo e prinsa in el, in trafic. Sigur, pe ea n-o ploua si nici n-o bate vantul!) in prima mea zi de serviciu.
N-am cheie, desigur, dar avem o cantina (cu care, ca veni vorba, am avut deja de incheiat conturi, din prima zi cand am venit in vizita si am ramas la masa), unde pot sta sa beau un ceai. Sigur, nu cel mai bun ceai, dar e cald macar.
Spun gresit c-am incheiat conturi, pentru ca deja beau pe datorie. Sau pe zambet, cum e la noi la fete :).
N-am avut bani!
Si nici nu mai am altii la mine, asa ca habar n-am ce-o sa mananc azi. Dar ACUM mi-e bine.
Port un pulover alb, nou, cum este de altfel si paltonul meu cel verde, raiat. Pe care dupa primul drum incoace deja simt ca-l irosesc pe drumul asta urat.
Urat, da!
Cu masini cu oameni urati, murdari si tristi. Sper sa nu ma numar curand printre ei.
Am plecat de la cantina, am baut ceaiul rapid s-am iesit in ploaie, ca sa nu intarzii la usa incuiata.
Am plecat ca sa uit ca nu am cu ce plati ceaiul. Sau masa de pranz, ca tot veni vorba de mancare. Asta cu vorba, deh, atat pot face momentan.
Sigur, sa mai pot gandi la ea, mai ales ca deja mi-e foame, Asta verde cu lamaie mi-e deja al doilea ceai pe ziua de azi. Primul, cel de-acasa, era doar ca sa imi incalzesc maruntaiele.
Acum sunt verde si pe dinauntru, si pe dinafara.
Mai bine apelez la carte, s-asa n-am timp, sau mai bine zis LOC, sa citesc in masinile cu care vin.
Scriam zilele trecute de plecarea la tara, care-a "degenerat" dintr-o zi in care am ascultat sfatul unui expert in domeniu (sau cel putin in opinia lui despre acest domeniu) s-am editat o varianta personala a zacutului.
Intr-una din zilele si mai trecute decat cele de mai sus, el zacea, iar la replica cum ca eu nu am timp pentru asa ceva, mi-a zis el, probabil intr-o doara (din letargia-i zacanda) ca ar trebui sa incerc.
Ei, nu m-am straduit eu prea tare, dar cand am avut ocazia, am tras de haturi, am oprit caruta si m-am dat jos. Dar numai pentru a ma urca intr-un leagan, in care mi-am petrecut ore bune la soare.
Si bineinteles, n-au ajuns gandurile din urma, desi (sau poate tocmai pentru ca) am avut o companie extrem de placuta.
Si cum zaceam eu mai abitir, mi-a trecut prin cap sa plec a doua zi la tara.
Aveam o singura problema. Si de data asta, tot banii.
S-a rezolvat repede, totusi. Un telefon si am aflat de al ai mei ca merg ei cu masina. Cum de obicei poposesc acolo doua zile, ma gandeam ca am salvat un drum, urmand sa fac rost doar de bani pentru drumul de intoarcere.
Ma anunta cu bucurie in glas (sau asa primesc eu vestea) ca se intorc in seara aceleiasi zile.
M-au salvat!
Inchei ziua cu speranta in suflet si cu hotararea luata!
Cu toata someria asta, m-am obisnuit, desigur, sa ma trezesc tarziu. Adica pe la 8, nu la 7:15/30, ca atunci cand lucram.
Totusi, pentru ca treburile ce le aveau ai mei de terminat pe la tara erau prin definitie matinale, am acceptat sa ma trezesc la sase pentru a fi la sapte la locul stabilit.
Nimic mai frumos decat mersul pe jos! S-anume de la "al meu" etaj sapte pana la parter. De ce "al meu"? Iesplic imediat, ajungem si acolo.
In scara blocului, la parter, parterul "lor", agitatie mare, doi politisti, "doamna" administrator si sotul 'mneaei, in jurul unui individ (cam dubios, ce-i drept).
Nici nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi vreo problema pentru mine. La ora aia nu-mi trecea oricum prin cap decat muzica din casti.
Pana in momentul in care unul din politisti, al mai burtos si mai fioros, face un pas spre mine, imi atine calea si-mi cere actul de identitate.
I-l inmanez cu dezinvoltura, stiind ca adresa din docoment e departe de-a fi aceeasi cu cea la care ma incarnez momentan.
Cu toata dezinvoltura mea, 'mnealui ma-ntreaba de adresa.
Pai, sunt in vizita, zic.
La un prieten, etaju' 9.
Chiar am un prieten la etaju' 9, da' nu stiam nici ce apartament, iar de faptul ca nici el n-are mutatia am aflat abia azi. Pe el totusi, l-a iertat politaiu'. Pe mine NU!
Am intarziat la intalnire, mi-am luat amenda jumatate (zic ei) din suma (tot ei zic) cuvenita, si mi-a pierit tot cheful de zacut.
Am o luna sa platesc amenda la CEC. Bani tot n-am, dar ce ma intreb e altceva. O fi ca la RATB, ca poti circula cu ea o vreme?
Wishful fuckin'thinking mai degraba!
Dar incepusem povestea pentru lupta cu balaurul cu sapte capete ce-avea sa se desfasoare la tara, dar vad ca ma pierd in detalii.
Just tryin' to see the big picture here.
Nu-mi place sa scriu retrospectiv.
Povestile nu mai au farmec si gandurile-mi se transforma. Si nu mai au caldura.
Era o poveste frumoasa, despre culesul de gutui, asta era balaurul.
Dar odata lupta terminata (si desi am avut intariri, tot el a castigat), povestea nu mai are acelasi farmec.
Pacat!
Poate voi reveni intr-o zi asupra acestei lupte. Mi-a facut sa fiarba sangele-n vine altfel decat in oras.
A reinnodat legatura cu copilaria mea, de care habar n-aveam ca se rupsese pe drum, cand ma impiedicam de bordurile citadine sau de smocurile de iarba din parcuri.
De fapt mai mult am dat cu capul in semne de circulatie amplasate regulamentar decat sa ma impiedic de borduri.
Hm, tocmai am aflat ca suntem la inceputul saptamanii nr. 43 a anului.
Curios!
Nu mi-a pasat niciodata sa le numar. Anul asta sunt 52.
Am tot revenit asupra ideii ca mi se invalmasesc in cap gandurile, iar eu incerc sa le inabus. De ce?
Pentru ca suna ca melodia lui Chilian, cu "ce caut eu in viata mea?". Si nu gasesc ca ar fi prea sanatoase.
sâmbătă, 20 octombrie 2007
aripi de bicicleta
sai’spe-a zecea. marti
Ii spuneam lui Oitza in sms ca o sa am material pentru poze pe noul drum spre serviciu. Macar atat! La cat de lung si urat e...
Deja am vazut la Costin Georgian, din autobuz, un om pe bicicleta.
Nimic neobisnuit, doar ca ducea pe cadru, cu labele din fata pe ghidon, un patruped haios. M-am crucit putin s-am murit de ciuda ca NU aveam aparatul, dar am ramas cu gura cascata cand am vazut langa caine, o gaina. Neagra ca o cioara, care se chinuia sa-si tina echilibrul.
Hope this is the begining of a beautiful friendship!
Ii spuneam lui Oitza in sms ca o sa am material pentru poze pe noul drum spre serviciu. Macar atat! La cat de lung si urat e...
Deja am vazut la Costin Georgian, din autobuz, un om pe bicicleta.
Nimic neobisnuit, doar ca ducea pe cadru, cu labele din fata pe ghidon, un patruped haios. M-am crucit putin s-am murit de ciuda ca NU aveam aparatul, dar am ramas cu gura cascata cand am vazut langa caine, o gaina. Neagra ca o cioara, care se chinuia sa-si tina echilibrul.
Hope this is the begining of a beautiful friendship!
luni, 15 octombrie 2007
luni. lunea asta
cinspe’a zecea
luni!
Am facut o baie fierbinte inainte de miezul zilei, care sa-mi deschida toti porii si sa pot RESPIRA.
E-adevarat ca mi-am pregatit si un pahar de vin, care sa ma ameteasca, dar sa-mi fiarba sangele.
Nu-mi dau seama daca nu mai am aer in jur sau nu mai stiu eu cum sa respir.
N-am stiut de la inceput ca aveam nevoie de baia asta doar ca sa respir.
Vroiam sa-mi parfumez trupul cu lucruri straine, pentru a simti ceea ce vroia el sa emane.
Simt pielea cum deschide mii de guri lacome, care incearca sa inghita aerul din jur.
Imi vine sa deschid geamul si sa las aerul rece sa ma invaluie, sa-l simt pana in oase cum imi patrunde intreaga fiinta.
Chiar cu riscul de a nu-l lasa sa mai gaseasca iesirea, sa ramana mereu acolo si sa ma inbolnaveasca.
Imi ies aburi din trup daca pasesc afara si DA, il simt cum ma invaluie.
Dar balconul nu mi-e de-ajuns, asa ca ma parfumez asa cum vroiam la inceput si ies pe usa, pentru a respira oamenii, nu doar aer.
luni!
Am facut o baie fierbinte inainte de miezul zilei, care sa-mi deschida toti porii si sa pot RESPIRA.
E-adevarat ca mi-am pregatit si un pahar de vin, care sa ma ameteasca, dar sa-mi fiarba sangele.
Nu-mi dau seama daca nu mai am aer in jur sau nu mai stiu eu cum sa respir.
N-am stiut de la inceput ca aveam nevoie de baia asta doar ca sa respir.
Vroiam sa-mi parfumez trupul cu lucruri straine, pentru a simti ceea ce vroia el sa emane.
Simt pielea cum deschide mii de guri lacome, care incearca sa inghita aerul din jur.
Imi vine sa deschid geamul si sa las aerul rece sa ma invaluie, sa-l simt pana in oase cum imi patrunde intreaga fiinta.
Chiar cu riscul de a nu-l lasa sa mai gaseasca iesirea, sa ramana mereu acolo si sa ma inbolnaveasca.
Imi ies aburi din trup daca pasesc afara si DA, il simt cum ma invaluie.
Dar balconul nu mi-e de-ajuns, asa ca ma parfumez asa cum vroiam la inceput si ies pe usa, pentru a respira oamenii, nu doar aer.
miercuri, 10 octombrie 2007
zece-a zecea
Marti seara, zece-a zecea 2007
Sta langa mine, in statia de metrou o domnisoara blonda, cu privirea trista si obosita, si mananca un croissant cu ciocolata. N-as putea spune ca-l mananca cu pofta, probabil doar isi astampara foamea.
Cand il termina, impatureste cu grija amnalajul gol ca pe o haina. Dupa care incepe sa citeasca ce contine. Sau mai bine zis ce continea. Asta abia DUPA ce l-a mancat. Sau poate si asta, doar pentru a-i trece plictiseala.
Termina de citit, baga patratelul minuscul de plastic (impaturit cu si mai mare grija dupa ce-a aflat ce contine) si suna pe cineva.
Are un ras cristalin, care contrasteaza puternic cu privirea obosita...
Dar ne vine metroul.
Sta langa mine, in statia de metrou o domnisoara blonda, cu privirea trista si obosita, si mananca un croissant cu ciocolata. N-as putea spune ca-l mananca cu pofta, probabil doar isi astampara foamea.
Cand il termina, impatureste cu grija amnalajul gol ca pe o haina. Dupa care incepe sa citeasca ce contine. Sau mai bine zis ce continea. Asta abia DUPA ce l-a mancat. Sau poate si asta, doar pentru a-i trece plictiseala.
Termina de citit, baga patratelul minuscul de plastic (impaturit cu si mai mare grija dupa ce-a aflat ce contine) si suna pe cineva.
Are un ras cristalin, care contrasteaza puternic cu privirea obosita...
Dar ne vine metroul.
mustati pe roti
sambata seara, probabil in timpul concertului Muse; sapte-a zecea
M-a urmat un caine mustacios o buna bucata de drum.
M-a urmat un caine mustacios o buna bucata de drum.
Ciudat, dar nu PANA la tramvai, ci a urcat chiar cu mie. In picioarele mele.
Nu mi-am dat bine seama daca ma impiedica sau vroia sa imi arate drumul.
Totusi, tinand cont ca nu stia incotro merg, inclin sa cred prima varianta.
Poate vroia sa raman cu el, caci parea sa-i faca placere compania mea vorbareata (cand ne gandim ca nu era decat un caine mustcios pe care il vazusem prima oara) si dragastoasa.
NEcaracteristica pentru mine.
Nu pentru ca nu sunt de obicei vorbareata sau dragastoasa, si nici pentru ca nu mi-ar placea cainii, ci pentru ca imi este foarte frica de ei si incerc sa reduc interactiunea pe cat posibil.
NEcaracteristica pentru mine.
Nu pentru ca nu sunt de obicei vorbareata sau dragastoasa, si nici pentru ca nu mi-ar placea cainii, ci pentru ca imi este foarte frica de ei si incerc sa reduc interactiunea pe cat posibil.
Mai ales ca aseara, in drum spre concertul Kumm la care eu am ales sa nu merg, Raluca a fost muscata de unul, probabil la fel de dragut si mustacios ca asta, decat poate cu vreo polita de platit oamenilor sau doar ceva mai instabil psihic.
Oricum, s-a descurcat sa-i faca rost de cateva injectii antirabice. Slava Domnului ca am iesit si noi in sfarsit din epoca de piatra de pana acu’ si nu se mai fac in burta. Si ma astept si sa fi renuntat la a-i cere sa aduca patrupedul la spital, pentru investigatii.
Desigur, ultimele lui investigatii!
Dar de ce sa ne ascundem dupa deget, cu varf si indesat meritate.
Desigur, ultimele lui investigatii!
Dar de ce sa ne ascundem dupa deget, cu varf si indesat meritate.
Ei, si uite-asa se naste ura de rasa!
Mustaciosul meu in schimb a reusit doar sa atraga asupra mea comentarii din partea calatorilor. Din nou Slava Domnului, au fost totusi placut impresionati de purtarea lui si nu l-a lovit nimeni, caci as fi fost in stare sa ma bag pentru el si sa-l apar. Si nu stiu eu cum se fac chestiile astea de vitejie si eroism, cu atat mai putin pentru un caine vagabond.
Mustaciosul meu in schimb a reusit doar sa atraga asupra mea comentarii din partea calatorilor. Din nou Slava Domnului, au fost totusi placut impresionati de purtarea lui si nu l-a lovit nimeni, caci as fi fost in stare sa ma bag pentru el si sa-l apar. Si nu stiu eu cum se fac chestiile astea de vitejie si eroism, cu atat mai putin pentru un caine vagabond.
Nici pentru alta vietuitoare de altfel, fie ea de orice rasa sau provenienta, nu sunt in stare sa spun ce-as putea face.
Praful lor
Vineri, 05 oct. 2007, ~17:00
Praful lor. De fapt al nostru, al tuturor.
Praful lor bogat si pantofii mei saraci. Ieftini!
Am umblat zilele astea de mi-am dat kilometrajul peste cap. Rau!
Am mers pe jos mai mult decat in drumetiile montane din ultimul timo sau dintotdeauna.
Daca stau sa ma gandesc, in vara asta, dupa ce am facut 24 de ore de la urcarea in autobuz pana in momentul in care am pus cortul (de data asta in Apuseni) am facut pe drumul de intoarcere basici in talpa.
A fost ingrozitor!
Eram atat de incantata de tot ce ma inconjura (si asta se vede cu usurinta din zecile de poze de pe drumul acela interminabil, incheiat intr-un tarziu cu un dus eliberaotr si o imbuibare binemeritata, dupa ce mancasem doar doua scovergi toata ziua.
Drum pe care am fost foarte tentata sa mananc niste caramele fasite pe drum, dar acre s-au dovedit a fi facut fata mult mai multor anotimpuri deact as fi crezut initial).
Dar sa revenim la kilometrajul citadin. L-am dat peste cap in cautarea unei slujbe, in plimbari in miez de zi (in ultimul timp, foarte mutine in miez de noapte) in incercarea de a-mi anihila gandurile. Am avut mare noroc cu toamna asta blanda, care momentan tine cu mine. Si cu pantofii mei ieftini.
Si din cati am, TOTI Nerezistenti la apa!
Azi o pereche a cedat! A zis probabil: DE AJUNS!
Opincile-astea au facut cunostinta cu mine la primul interviu din ultima campanie.
Apoi au avut ocazia sa ma si sustina, si nu ma refer la partea morala, intr-un dans indracit (caci cum altfel s-ar putea) intr-unul din cluburile bucurestene care desigur ca ea plin de lume.
Mi-am zis dupa seara aia ca daca n-au cedat sunt demne de incredere.
Ei, ce cred ele, c-am sa le pensionez si-o sa le ofer odihna binemeritata? Adica ce-s eu, fond de pensii private?!
O sa icerc sa le lipesc s-am sa le exploatez cat inca imi va permite vremea.
Inca nu m-am tacanit (de tot), s-anume inca imi face placere compania oamenilor; sunt inca un om normal (nu c-as fi fost vreodata iesita din comun) si DA, mi-as dori o pereche de pantofi noi, comozi, si probabil rezistenti la apa.
Dar nu numai ca imi lipseste partea din creier care sa stie sa faca afaceri profitabile pentru mine, dar in consecinta imi lipseste si bugetul in care sa ma lafai confortabil, asa cum am fost obisnuita pana acum. Nu sufar din aceasta cauza. Nici pe departe. Doar ca privesc altfel MULTE lucruri.
Am gandit si am simtit intotdeauna ca nu te defineste suma de bani pe care o castigi sau pe care o cheltui (desi in cazul in care cea de-a doua e mai mare decat prima, asta DA, poate spune cate ceva despre tine).
Si despre mine DA, spune! Spune ca nu cunosc limite!
De multe ori e greu cu chestia asta, dar si mai greu mi-a fost sa imi dezvolt o strategie dupa care sa INVAT aceste limite, oricare ar fi ele.
Uite, vorbind de modul diferit in care te face sa privesti restul lumii suma din buzunar; momentan, dupa ce mi-am rupt pingelele, avand de omorat vreo doua ore pana la intalnirea cu un prieten, am ales sa ma asez pe o banca (nu ca mi-ar displacea sau ca n-ar fi facut de mult parte din activitatile mele preferate) in parc, undeva aproape de matrou, pentru a nu mai merge apoi prea mult pe jos; si stau si-mi scriu gandurile in cerneala, si-mi face deosebita placere.
N-am mai facut-o de mult. Probabil simteam nevoia!
De zis mi-am zis (si poate chiar asa si e) ca n-are rost sa mai dau banii pe un bilet RATB cand n-as fi avut s-asa prea mult timp de stat acasa.
Tocmai mi-a trecut prin cap intrebarea: oare daca n-as avea deja stabilita ora intalnirii, daca nu mi s-ar face foame mai tarziu sau daca nu s-ar intuneca si n-ar scadea temperatura, CAT timp as putea sa stau aici si sa scriu? Oare m-as opri odata cu terminarea cernelii sau mi-as epuiza gandurile? Deocamdata ele curg continuu, dar nici stiloul si nici mana mea nu cunosc toate limbile necesare pentru a le putea reda cat mai aproape de adevar posibil. Si nu adevarul universal (daca exista asa ceva), ci adevarul LOR, caci de-aia si limbajurile-s atat de multe si variate.
... si bietele-mi pingele, drumurile lor astazi sunt departe de a se apropia de sfarsit.
Nu s-au epuizat nici cerneala si nici gandurile, dar acum vreau doar sa privesc in jur.
La altii! IN altii! Poate SPRE ei doar! Sau mai des PRIN ei.
(iar in urechi imi canta Lennon:
"Imagine all the people
living for today!”
Sure! I can imagine!
Si pentru ca azi aveam pe mess status: „we all sleep, but how many of us dream?”, el imi spune: „you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one.” Vorbeam ieri cu o prietena (inca nu o cunosc indeajuns, dar cred c-o pot nuimi asa) si-mi povestea despre ciudatenia unei profesoare de-ale ei, care le vorbea intr-o stare apropiata de extaz despre o carte (catalogata de prietena mea ca PORNO) in care autorul (sau poate autoarea) poza cu diverse ocazii hainele pe care le dadau jos de pe ei amantii, inainte de a fi impreuna.
Nu stiu care era incantarea autorului (sau poate autoarei) respectiv/e, dar stiu ca mi-a trecut prin cap zilele trecute intocmirea (mai degraba adunarea) une antologii, a unei intregi colectii de fotografii cu hainele orasului.
Exact titlul asta mi-a venit in gand, dupa vederea intr-o dimineata, a unei haine verzi aruncate pe un gard, intr-o pozitie aproape naturala pentru oricine s-ar fi aflat inca in ea. Numai ca era goala de continut. Cel putin continut uman sigur nu mai avea.
M-a intristat (nici nu era o zi insorita) vederea ei, si am simtit ca orasul are atatea vieti paralele pe care de cele mai multe ori nici nu le banuiesc.
Adica deh, nu stiu altii cum sunt, dar eu de prea multe ori banuiesc lucruri care nici nu s-au gandit vreodata (sau sa fi fost gandite de cineva) sa existe. a doare penita, pentru ca gandurile imi zboara prea departe si ea nu cunoaste tehnici sa le retina.
Nici nu stiu de ce incearca!
~18:00
Ma doare penita de-atatea ganduri adunate in varful ei si mi-e teama sa nu explodeze si sa-mi mazgaleasca paginile cu ganduri cernite, balmajite, nedespicate pe randuri si din care n-o sa inteleg nimic.
Praful lor. De fapt al nostru, al tuturor.
Praful lor bogat si pantofii mei saraci. Ieftini!
Am umblat zilele astea de mi-am dat kilometrajul peste cap. Rau!
Am mers pe jos mai mult decat in drumetiile montane din ultimul timo sau dintotdeauna.
Daca stau sa ma gandesc, in vara asta, dupa ce am facut 24 de ore de la urcarea in autobuz pana in momentul in care am pus cortul (de data asta in Apuseni) am facut pe drumul de intoarcere basici in talpa.
A fost ingrozitor!
Eram atat de incantata de tot ce ma inconjura (si asta se vede cu usurinta din zecile de poze de pe drumul acela interminabil, incheiat intr-un tarziu cu un dus eliberaotr si o imbuibare binemeritata, dupa ce mancasem doar doua scovergi toata ziua.
Drum pe care am fost foarte tentata sa mananc niste caramele fasite pe drum, dar acre s-au dovedit a fi facut fata mult mai multor anotimpuri deact as fi crezut initial).
Dar sa revenim la kilometrajul citadin. L-am dat peste cap in cautarea unei slujbe, in plimbari in miez de zi (in ultimul timp, foarte mutine in miez de noapte) in incercarea de a-mi anihila gandurile. Am avut mare noroc cu toamna asta blanda, care momentan tine cu mine. Si cu pantofii mei ieftini.
Si din cati am, TOTI Nerezistenti la apa!
Azi o pereche a cedat! A zis probabil: DE AJUNS!
Opincile-astea au facut cunostinta cu mine la primul interviu din ultima campanie.
Apoi au avut ocazia sa ma si sustina, si nu ma refer la partea morala, intr-un dans indracit (caci cum altfel s-ar putea) intr-unul din cluburile bucurestene care desigur ca ea plin de lume.
Mi-am zis dupa seara aia ca daca n-au cedat sunt demne de incredere.
Ei, ce cred ele, c-am sa le pensionez si-o sa le ofer odihna binemeritata? Adica ce-s eu, fond de pensii private?!
O sa icerc sa le lipesc s-am sa le exploatez cat inca imi va permite vremea.
Inca nu m-am tacanit (de tot), s-anume inca imi face placere compania oamenilor; sunt inca un om normal (nu c-as fi fost vreodata iesita din comun) si DA, mi-as dori o pereche de pantofi noi, comozi, si probabil rezistenti la apa.
Dar nu numai ca imi lipseste partea din creier care sa stie sa faca afaceri profitabile pentru mine, dar in consecinta imi lipseste si bugetul in care sa ma lafai confortabil, asa cum am fost obisnuita pana acum. Nu sufar din aceasta cauza. Nici pe departe. Doar ca privesc altfel MULTE lucruri.
Am gandit si am simtit intotdeauna ca nu te defineste suma de bani pe care o castigi sau pe care o cheltui (desi in cazul in care cea de-a doua e mai mare decat prima, asta DA, poate spune cate ceva despre tine).
Si despre mine DA, spune! Spune ca nu cunosc limite!
De multe ori e greu cu chestia asta, dar si mai greu mi-a fost sa imi dezvolt o strategie dupa care sa INVAT aceste limite, oricare ar fi ele.
Uite, vorbind de modul diferit in care te face sa privesti restul lumii suma din buzunar; momentan, dupa ce mi-am rupt pingelele, avand de omorat vreo doua ore pana la intalnirea cu un prieten, am ales sa ma asez pe o banca (nu ca mi-ar displacea sau ca n-ar fi facut de mult parte din activitatile mele preferate) in parc, undeva aproape de matrou, pentru a nu mai merge apoi prea mult pe jos; si stau si-mi scriu gandurile in cerneala, si-mi face deosebita placere.
N-am mai facut-o de mult. Probabil simteam nevoia!
De zis mi-am zis (si poate chiar asa si e) ca n-are rost sa mai dau banii pe un bilet RATB cand n-as fi avut s-asa prea mult timp de stat acasa.
Tocmai mi-a trecut prin cap intrebarea: oare daca n-as avea deja stabilita ora intalnirii, daca nu mi s-ar face foame mai tarziu sau daca nu s-ar intuneca si n-ar scadea temperatura, CAT timp as putea sa stau aici si sa scriu? Oare m-as opri odata cu terminarea cernelii sau mi-as epuiza gandurile? Deocamdata ele curg continuu, dar nici stiloul si nici mana mea nu cunosc toate limbile necesare pentru a le putea reda cat mai aproape de adevar posibil. Si nu adevarul universal (daca exista asa ceva), ci adevarul LOR, caci de-aia si limbajurile-s atat de multe si variate.
... si bietele-mi pingele, drumurile lor astazi sunt departe de a se apropia de sfarsit.
Nu s-au epuizat nici cerneala si nici gandurile, dar acum vreau doar sa privesc in jur.
La altii! IN altii! Poate SPRE ei doar! Sau mai des PRIN ei.
(iar in urechi imi canta Lennon:
"Imagine all the people
living for today!”
Sure! I can imagine!
Si pentru ca azi aveam pe mess status: „we all sleep, but how many of us dream?”, el imi spune: „you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one.” Vorbeam ieri cu o prietena (inca nu o cunosc indeajuns, dar cred c-o pot nuimi asa) si-mi povestea despre ciudatenia unei profesoare de-ale ei, care le vorbea intr-o stare apropiata de extaz despre o carte (catalogata de prietena mea ca PORNO) in care autorul (sau poate autoarea) poza cu diverse ocazii hainele pe care le dadau jos de pe ei amantii, inainte de a fi impreuna.
Nu stiu care era incantarea autorului (sau poate autoarei) respectiv/e, dar stiu ca mi-a trecut prin cap zilele trecute intocmirea (mai degraba adunarea) une antologii, a unei intregi colectii de fotografii cu hainele orasului.
Exact titlul asta mi-a venit in gand, dupa vederea intr-o dimineata, a unei haine verzi aruncate pe un gard, intr-o pozitie aproape naturala pentru oricine s-ar fi aflat inca in ea. Numai ca era goala de continut. Cel putin continut uman sigur nu mai avea.
M-a intristat (nici nu era o zi insorita) vederea ei, si am simtit ca orasul are atatea vieti paralele pe care de cele mai multe ori nici nu le banuiesc.
Adica deh, nu stiu altii cum sunt, dar eu de prea multe ori banuiesc lucruri care nici nu s-au gandit vreodata (sau sa fi fost gandite de cineva) sa existe. a doare penita, pentru ca gandurile imi zboara prea departe si ea nu cunoaste tehnici sa le retina.
Nici nu stiu de ce incearca!
~18:00
Ma doare penita de-atatea ganduri adunate in varful ei si mi-e teama sa nu explodeze si sa-mi mazgaleasca paginile cu ganduri cernite, balmajite, nedespicate pe randuri si din care n-o sa inteleg nimic.
miercuri, 3 octombrie 2007
la pas intins prin praf
Posted: Mon Oct 01, 2007 1:22 pm
mda
am rediminetitit si eu
dupa ce am fost la un interviu (de fapt test), care s-a desfasurat exact ca un examen din liceu, si in-timpul-caruia-am-suferit-de-cald-si-de-sete-fara-sa-se-fi-gandit-cineva-sa-ma-milostiveasca-cu-un-pahar-cu-apa--dupa-ce-am-balaurit-prin-praf-si-de-abia--i-am-gasit--de-am--ajuns-cu-limba--de-u--cot-si-cu-capsa-pusa [si DA, au aflat si asta, din prima clipa cand le-am zis pentru ce-am venit]), dar sa revenim la (sa-i spunem) interviu.
am primit pe mail o harta de la ei, cu adresa sediului, pe o strada care era cat se poate de frumoasa pe harta, chiar si cea interactiva a bucurestiului, dar care in realitate lipseste cu desavarsire!
dar daca ar fi existat ar fi fost plina de praf si de caini.
(si dupa ce-am scris propozitia asta, mi-am dat seama ca azi am trait in dimensiunea DACA!)
pentru ca m-am gandit eu de dimineata [al dracu' care-o mai gandi vreodata asa de dimineata] ca ar fi mai simplu sa merg cu metroul apoi cu tramvaiul [si nu m-am GANDIT sa ma uit si cate statii], am ajuns in tramvaiul 5. dar pentru ca nu aveam bilet (si, ce-i drept, nici bani de amenda), la prima miscare pe care-a facut-o spre mine o tanti care se incadra perfect in profilul controlorilor romani, am sarit din tramvai si-am zis s-o iau pe jos.
intreb tracatorii (imputit cartier ReZIDENTIAL, unde nus' magazine la colt de strada, nu tu intersectii unde sa poti intreba si tu de una de alta... toti cei intrebati raspundeau invariabil fie: "nu am auzit niciodata de strada asta", fie "nus' din zona".
biiiine! pe jos atunci!
merg, merg, pe o sosea fara prea mult trotuar, PLINA de praf, si ajung la baza podului (dracu sa-l ia cum s-o chema, e in drum spre aero baneasa), gasesc o benzinarie, si pentru ca imi amintisem numele inca unui bulevard de pe harta, intreb de el.
aaa, pai da, incolo e.
mai mergeti pe jos putin, si ajungeti!
aaaleluia! multumesc! la care el adauga nonsalant: un kilometru!
(era deja 10 fara 5, iar eu la 10 trebuia sa fiu pe strada aia uitata de lume).
ma tin cu greu pe picioare pe pod, caci trec masini mari, in viteza si mai ca ma lipesc de balustrada. ma uit in stanga, un cartier in devenire, si el PLIN de praf. trec pe langa cateva cladiri in constructie, slava domnului e prea de dimineata, nu ora pranzului si nu se gaseste nimeni sa strige sau fluiere, asa cum stim ca le este obiceiul... se face zece si zece (din mers) si decid sa apelez la ajutorul unui prieten. dau un telefon si cer informatii. ma aflu exact la intersectia dintre cele doua bulevarde pe care le-am retinut de pe harta (ficusului si aerogarii), numai ca NIMIC nu mai seamana cu ideea pe care mi-o facusem despre asezarea strazilor alora.
ok, mai intreb lumea de strada, NADA!
nu igzista dom'ne!
la dracu, ia sa-mi fac tata si io blog!
ca asa-mi place sa insir jumatatile astea de zile.
plus ca nici n-am inceput povestea, asta era doar preambulul...
oricum, am gasit "strada"... si DA, ea NU exista faptic!!!!!
am dat testul, am ajuns acasa.
stai sa gasesc un topic mai putin matinal, daca nu-mi pierd rabdarea sa ma inscriu pe bolgger. de altfel, el (blogu') nu egzista inca pen'ca mi-e teama ca am apuca "marturisirile" pe el.
3:05 pm
indraznesc sa-l contrazic pe forrest.
adica pe ma-sa! pai, life-s not like abox of chocolates..bla-bla!
life is like a BABOI DE PESTE! (de preferat fript ) si o sa va zic si de ce.
pai: e atat de bun (n-am putut niciodata sa rezist! nu ca mi-as fi propus vreodata...), incat desi il vezi plin de oscioare, mai mici sau mai mari, il infuleci cu pofta, fara sa-ti pese *sau daca-ti pasa, iti trece rapid prin capo gandul ca ai sa le poti identifica, evita, scuipa pe cele mai mari, iar cele mici nu-ti vor ramane infipte in gat...
si totusi, il infuleci, musti din el ca din paine, il lasi sa-ti invadeze simturile (gourmands must know what i'm sayin' here), sa ti se topeasca in gura si in toate simturile.
si nu te inveti minte chiar si dupa ce iti ramane osu-n gat! o iei de la capat cu acelasi avant si data viitoare...
pentru ca iti place!
si pentru ca nu vrei sa petreci doua ore in jurul lui, incercand sa eviti oasele. la fel, nu poti alege sa mananci doar UNELE parti din el, pentru ca atunci nu stii ce gust au.
eu DA, judec, nu ca barbatii *bietii de ei, dac-o fi adevarat!*, cu papilele gustative!
si asta imi ofera asa o placere incat nici prin gand nu-mi trece sa ma schimb. in *usor alta ordine de idei, azi, dupa ce mi-au chiorait matzele in timpul testului, pen'ca eram prea chioara de somn ca sa mananc dimineata si cartierul ala tampit nu avea patiserii la orice colt...
(si tocmai, in timp ce scriam - si in acelasi timp ma gandeam ca DE-aia nu m-a atras pana acu' bloguiala, ca nu e LIVE! - am primit un telefon, ALT interviu, in ACELASI cartier, adica tocmai imi explica tanti cum sa traversez (in sens invers) podul pe care am balaurit azi )
spuneam: am ajuns la coltul cunoscut sub numele de "ambasada chinei" in drumul meu spre autobuz, spre casa mai exact. iar acolo, in afara de faptul ca ma tenta o mica Excursiune (as oposed tu Incursiune ) in viata boemilor care stau la ora pranzului si savureaz o bere pe-o terasa, alaturi de naiba mai stie de gustarica. ei, pe firmamentu' terasei asteia scria mare Pizza!
ooook, foget about he beer, sa ne concentram pe pizza.
ma gandeam si la sarmalutele si pestele fript de-acasa, de la bunica *pana acu' bucatareasa mea preferata. da erau cam departe ele, sarmalutele, iar pizza...
aaasa, incerc sa nu ma mai gandesc la ea (desi ii simteam deja mirosul in cerul gurii, fara [sunt convinsa] sa fi inceput aia sa miste ceva pe la bucatarie) si sa vad de unde iau un bilet de autobuz, ca n-am chef de amenda.
ma uit in jur, nada de nada!.
scot o casca din ureche si intreb in doru' lelii: stiti cumva de unde pot cumpara bilet pt autobuz?! privesc cateva priviri... sa le zicem nedumerite, si nici un raspuns.
apoi se apropie de mine o batranica si ma intreaba ceva.
nu aud, caci imi vorbeste in urechea inca astupata, infundata de muzica. ma uit mai bine la ea, ma intorc cu partea ascultatoare a strazii si o rog sa repete. ma intreba ce-am cerut, ce-mi trebuie! pai, mai nimic, un bilet de autobuz, da vad ca n-am de unde cumpara...
la care zice: stai, mama, iti dau eu! (la mine batranICA spune ca era F batrana, deci... pensionara!) nu schitez prea multe, dar zic: saru'mana si ii platesc biletul.
primesc atunci si lamurirea: eu am abonament, maica, da' a inceput scoala si stiu ca mai vin copii pe-aici!!!
Traversez! in statia de autobuz, acum CHIAR in fatza pizzeriei, inca salivez, dar mai mult la scurg pe asfalt, caci cald s-a mai facut! si cum nu se putea mai bine, sunt imbracata in negru!
perfect.
totusi, matzele chioraie si uit si de autobuz. ma uit totusi pe tabela: da, ajunge si autobuzul meu licean *cu el ma plimbam pana la casa presei, in cautarea cartilor, direct din depozit, dar de asta am mai zis.
nu veneau din directia data decat maxi-taxi cu diverse destinatii. printre ele moara vlasiei.
imi amintesc (din nou cu o chinuitoare exactitate a senzatiilor) cum am fost acolo acum cativa ani la pescuit. din nou peste fript, mama lui de peste.
le las sa-i poarte mai departe pe calatorii care aveau ceva de facut prin oras, ca altfel nu ar fi urcat in ele..
si imi revine in gand pizza. adica: pizzapizzapizzapizza...
ignor deja in mare masura maxi-taxi-urile care-mi trec prin fata ochilor.
pana se interpune unul intre mine si scrisul Pizza. dracu sa-l ia! 702!
nu-mi spune nimic, si e deja prea inaintat sa vad traseul.
vad in schimb: merge pe linia lui 335. atunci pendulez: 335, pizza, 335, pizza.
cu biletul inca in mana, si crezandu-ma hotarata, zic: bine, PIZZA! mama lor de pizze!
ma uit (nu stiu de ce, dar bine-am facut) in portofel. la dracu, captuseala de somer, deh! 10 lei! pizza pe dracu! inghit in sec si deschid usa maxi-taxi-ului.
cand s-o inchid, cineva din spatele meu bagase la intaintare un copilas de vreo 5 ani, de era sa-i zbor capsorul cu usa. norocul lui, prichindelul, ca era f incantat de escavatorul de care tinea strans si il bagase in fata. n-a patit nimic, nici el nici prichindelul, dar se vede treaba ca buna-sa na- simtit acelasi lucru si m-a apostrofat cumva.
n-am auzit tot, pentru ca cineva isi canta uibirile si dezamagirile in casti. am prins doar: ce, nu vezi ca-i un copil mic in usa? tanti! cu iertare, da daca-i IN SPATE, nu prea vad!
ei, inaintez si gasesc loc *nu ma opresc niciodata intai la sofer, sa dau banii, ca sanu ma impinga vreun destept. ma mai impiedic odata de copil (mai bine spus tot de iescavator, ca acu'l tinea buna-sa in brate, iar el avea ocazia sa scoata ochii celorlalti paasgeri cu unealta sa performanta, deoarece stransoare batranei nu prea ii permitea o pozitie comoda in bratele ei. ei, imi regasesc locul, imi reiau auditia, incerc sa citesc...
dar iarba nu-mi mai place... adica tocmai, ca-mi PREA place, pun degetu in carte pe post de semn de carte si raman absorbita de caldura de afara.
trecem pe langa muzeul satului, acre este inconjurat din belsug de zone verzi, pe care constat cu ciuda ca orice aurolac isi gaseste pacea si linistea si face ce mi-ar placea si mie sa fac, sa ma intind in voie in iarba, fara sa-mi pese ca am mancat sau nu.
dar nu prea poate sa nu-mi pese, deja ma dor tamplele de la guma asta de mestecat. totusi, momentan ma amageste.
imi face placere sa simt cum arde soarele prin geam si visez la mare, la plaja, la un soare necrutator. nu stiu, imi trece prin cap ca-mi cam place senzatia de arsura solara, cea din timpul expunerii la soare. (nu-mi mai trec acum aceleasi ganduri prin cap si nu mai pot sa pun in cuvinte) statia mea e la iancului, dar chiar dupa intersecita de la obor ma trezesc jos din masina, fara sa stiu exact de ce.
imi dau seama, e pe avrig o patiserie care m-a atras intotdeauna iremediabil. cand pot, imi fac drum pe-acolo. nu stiu daca sarmalele mai pot atepta, dar eu trebuie sa imi inec papilele in pateuri cu branza sarata. descind asadar in acest "cartier" greu de descris, ocolesc putin pt patiserie, dupa care o iau spre piata, fara vreo intentie clara.
aseara am trecut pe langa niste mormane de pepeni care aratau delicios si cum mi-era lene sa mai car INCA ceva, (in alt cartier, in drum spre casa, cu burtile pline:D) am renuntat.
mi-a trecut prin cap ca daca e sa mai aiba undeva pepeni, apai in obor o sa fie!
ajung unde era piata inainte, in spatele halelor de carne, numai ca acum e mutata si NU mai am nici un chef sa merg inapoi spre locul noii piete (chiar in spatele magazinului, claie peste gramada, fara loc sa treci printre tarabe fara sa iti inverzesti hainele sau sa iti stalcesca cineva condurii).
RENUNT! (cu un nod in gat, dar renunt!)
mai merg vreo 50m si vad la baza unui stalp... coji de pepene!
ptiu, drace! cum sa rezist?!
fac atunci stanga imprejur, parcurgand inca o data drumul pe care mi-a fost lene sa-l evit prima oara. ma lupt pana acasa cu un animal de 7kile, infasurat cumva, cum am putut, ca sa nu-l pun pe haine, in punguta de la pateu. ajuns cu bine acasa, il bag la spalat, ca e plin de pamant.
mda, constat acum ca si de ulei de la punga.
nu-i nimic, il spalam rapid cu axion, si da-i bataie!
am uitat si de sarmalute, si de pestisor, am bagat o felie de pepene! care-i dulce cum nu s-a mai vazut si nu-mi pare rau ca am pus mana intaii pe el din toata gramada, si mi-era teama sa nu fie crud sau ceva, ca nu l-am mai incercat, sa curga naibii pe mine pe drum mi-am pierdut ideea si s-au filtrat cele 99% apa ale pepenelui.
dar DA, life's like a BABOI de PESTE!
mda
am rediminetitit si eu
dupa ce am fost la un interviu (de fapt test), care s-a desfasurat exact ca un examen din liceu, si in-timpul-caruia-am-suferit-de-cald-si-de-sete-fara-sa-se-fi-gandit-cineva-sa-ma-milostiveasca-cu-un-pahar-cu-apa--dupa-ce-am-balaurit-prin-praf-si-de-abia--i-am-gasit--de-am--ajuns-cu-limba--de-u--cot-si-cu-capsa-pusa [si DA, au aflat si asta, din prima clipa cand le-am zis pentru ce-am venit]), dar sa revenim la (sa-i spunem) interviu.
am primit pe mail o harta de la ei, cu adresa sediului, pe o strada care era cat se poate de frumoasa pe harta, chiar si cea interactiva a bucurestiului, dar care in realitate lipseste cu desavarsire!
dar daca ar fi existat ar fi fost plina de praf si de caini.
(si dupa ce-am scris propozitia asta, mi-am dat seama ca azi am trait in dimensiunea DACA!)
pentru ca m-am gandit eu de dimineata [al dracu' care-o mai gandi vreodata asa de dimineata] ca ar fi mai simplu sa merg cu metroul apoi cu tramvaiul [si nu m-am GANDIT sa ma uit si cate statii], am ajuns in tramvaiul 5. dar pentru ca nu aveam bilet (si, ce-i drept, nici bani de amenda), la prima miscare pe care-a facut-o spre mine o tanti care se incadra perfect in profilul controlorilor romani, am sarit din tramvai si-am zis s-o iau pe jos.
intreb tracatorii (imputit cartier ReZIDENTIAL, unde nus' magazine la colt de strada, nu tu intersectii unde sa poti intreba si tu de una de alta... toti cei intrebati raspundeau invariabil fie: "nu am auzit niciodata de strada asta", fie "nus' din zona".
biiiine! pe jos atunci!
merg, merg, pe o sosea fara prea mult trotuar, PLINA de praf, si ajung la baza podului (dracu sa-l ia cum s-o chema, e in drum spre aero baneasa), gasesc o benzinarie, si pentru ca imi amintisem numele inca unui bulevard de pe harta, intreb de el.
aaa, pai da, incolo e.
mai mergeti pe jos putin, si ajungeti!
aaaleluia! multumesc! la care el adauga nonsalant: un kilometru!
(era deja 10 fara 5, iar eu la 10 trebuia sa fiu pe strada aia uitata de lume).
ma tin cu greu pe picioare pe pod, caci trec masini mari, in viteza si mai ca ma lipesc de balustrada. ma uit in stanga, un cartier in devenire, si el PLIN de praf. trec pe langa cateva cladiri in constructie, slava domnului e prea de dimineata, nu ora pranzului si nu se gaseste nimeni sa strige sau fluiere, asa cum stim ca le este obiceiul... se face zece si zece (din mers) si decid sa apelez la ajutorul unui prieten. dau un telefon si cer informatii. ma aflu exact la intersectia dintre cele doua bulevarde pe care le-am retinut de pe harta (ficusului si aerogarii), numai ca NIMIC nu mai seamana cu ideea pe care mi-o facusem despre asezarea strazilor alora.
ok, mai intreb lumea de strada, NADA!
nu igzista dom'ne!
la dracu, ia sa-mi fac tata si io blog!
ca asa-mi place sa insir jumatatile astea de zile.
plus ca nici n-am inceput povestea, asta era doar preambulul...
oricum, am gasit "strada"... si DA, ea NU exista faptic!!!!!
am dat testul, am ajuns acasa.
stai sa gasesc un topic mai putin matinal, daca nu-mi pierd rabdarea sa ma inscriu pe bolgger. de altfel, el (blogu') nu egzista inca pen'ca mi-e teama ca am apuca "marturisirile" pe el.
3:05 pm
indraznesc sa-l contrazic pe forrest.
adica pe ma-sa! pai, life-s not like abox of chocolates..bla-bla!
life is like a BABOI DE PESTE! (de preferat fript ) si o sa va zic si de ce.
pai: e atat de bun (n-am putut niciodata sa rezist! nu ca mi-as fi propus vreodata...), incat desi il vezi plin de oscioare, mai mici sau mai mari, il infuleci cu pofta, fara sa-ti pese *sau daca-ti pasa, iti trece rapid prin capo gandul ca ai sa le poti identifica, evita, scuipa pe cele mai mari, iar cele mici nu-ti vor ramane infipte in gat...
si totusi, il infuleci, musti din el ca din paine, il lasi sa-ti invadeze simturile (gourmands must know what i'm sayin' here), sa ti se topeasca in gura si in toate simturile.
si nu te inveti minte chiar si dupa ce iti ramane osu-n gat! o iei de la capat cu acelasi avant si data viitoare...
pentru ca iti place!
si pentru ca nu vrei sa petreci doua ore in jurul lui, incercand sa eviti oasele. la fel, nu poti alege sa mananci doar UNELE parti din el, pentru ca atunci nu stii ce gust au.
eu DA, judec, nu ca barbatii *bietii de ei, dac-o fi adevarat!*, cu papilele gustative!
si asta imi ofera asa o placere incat nici prin gand nu-mi trece sa ma schimb. in *usor alta ordine de idei, azi, dupa ce mi-au chiorait matzele in timpul testului, pen'ca eram prea chioara de somn ca sa mananc dimineata si cartierul ala tampit nu avea patiserii la orice colt...
(si tocmai, in timp ce scriam - si in acelasi timp ma gandeam ca DE-aia nu m-a atras pana acu' bloguiala, ca nu e LIVE! - am primit un telefon, ALT interviu, in ACELASI cartier, adica tocmai imi explica tanti cum sa traversez (in sens invers) podul pe care am balaurit azi )
spuneam: am ajuns la coltul cunoscut sub numele de "ambasada chinei" in drumul meu spre autobuz, spre casa mai exact. iar acolo, in afara de faptul ca ma tenta o mica Excursiune (as oposed tu Incursiune ) in viata boemilor care stau la ora pranzului si savureaz o bere pe-o terasa, alaturi de naiba mai stie de gustarica. ei, pe firmamentu' terasei asteia scria mare Pizza!
ooook, foget about he beer, sa ne concentram pe pizza.
ma gandeam si la sarmalutele si pestele fript de-acasa, de la bunica *pana acu' bucatareasa mea preferata. da erau cam departe ele, sarmalutele, iar pizza...
aaasa, incerc sa nu ma mai gandesc la ea (desi ii simteam deja mirosul in cerul gurii, fara [sunt convinsa] sa fi inceput aia sa miste ceva pe la bucatarie) si sa vad de unde iau un bilet de autobuz, ca n-am chef de amenda.
ma uit in jur, nada de nada!.
scot o casca din ureche si intreb in doru' lelii: stiti cumva de unde pot cumpara bilet pt autobuz?! privesc cateva priviri... sa le zicem nedumerite, si nici un raspuns.
apoi se apropie de mine o batranica si ma intreaba ceva.
nu aud, caci imi vorbeste in urechea inca astupata, infundata de muzica. ma uit mai bine la ea, ma intorc cu partea ascultatoare a strazii si o rog sa repete. ma intreba ce-am cerut, ce-mi trebuie! pai, mai nimic, un bilet de autobuz, da vad ca n-am de unde cumpara...
la care zice: stai, mama, iti dau eu! (la mine batranICA spune ca era F batrana, deci... pensionara!) nu schitez prea multe, dar zic: saru'mana si ii platesc biletul.
primesc atunci si lamurirea: eu am abonament, maica, da' a inceput scoala si stiu ca mai vin copii pe-aici!!!
Traversez! in statia de autobuz, acum CHIAR in fatza pizzeriei, inca salivez, dar mai mult la scurg pe asfalt, caci cald s-a mai facut! si cum nu se putea mai bine, sunt imbracata in negru!
perfect.
totusi, matzele chioraie si uit si de autobuz. ma uit totusi pe tabela: da, ajunge si autobuzul meu licean *cu el ma plimbam pana la casa presei, in cautarea cartilor, direct din depozit, dar de asta am mai zis.
nu veneau din directia data decat maxi-taxi cu diverse destinatii. printre ele moara vlasiei.
imi amintesc (din nou cu o chinuitoare exactitate a senzatiilor) cum am fost acolo acum cativa ani la pescuit. din nou peste fript, mama lui de peste.
le las sa-i poarte mai departe pe calatorii care aveau ceva de facut prin oras, ca altfel nu ar fi urcat in ele..
si imi revine in gand pizza. adica: pizzapizzapizzapizza...
ignor deja in mare masura maxi-taxi-urile care-mi trec prin fata ochilor.
pana se interpune unul intre mine si scrisul Pizza. dracu sa-l ia! 702!
nu-mi spune nimic, si e deja prea inaintat sa vad traseul.
vad in schimb: merge pe linia lui 335. atunci pendulez: 335, pizza, 335, pizza.
cu biletul inca in mana, si crezandu-ma hotarata, zic: bine, PIZZA! mama lor de pizze!
ma uit (nu stiu de ce, dar bine-am facut) in portofel. la dracu, captuseala de somer, deh! 10 lei! pizza pe dracu! inghit in sec si deschid usa maxi-taxi-ului.
cand s-o inchid, cineva din spatele meu bagase la intaintare un copilas de vreo 5 ani, de era sa-i zbor capsorul cu usa. norocul lui, prichindelul, ca era f incantat de escavatorul de care tinea strans si il bagase in fata. n-a patit nimic, nici el nici prichindelul, dar se vede treaba ca buna-sa na- simtit acelasi lucru si m-a apostrofat cumva.
n-am auzit tot, pentru ca cineva isi canta uibirile si dezamagirile in casti. am prins doar: ce, nu vezi ca-i un copil mic in usa? tanti! cu iertare, da daca-i IN SPATE, nu prea vad!
ei, inaintez si gasesc loc *nu ma opresc niciodata intai la sofer, sa dau banii, ca sanu ma impinga vreun destept. ma mai impiedic odata de copil (mai bine spus tot de iescavator, ca acu'l tinea buna-sa in brate, iar el avea ocazia sa scoata ochii celorlalti paasgeri cu unealta sa performanta, deoarece stransoare batranei nu prea ii permitea o pozitie comoda in bratele ei. ei, imi regasesc locul, imi reiau auditia, incerc sa citesc...
dar iarba nu-mi mai place... adica tocmai, ca-mi PREA place, pun degetu in carte pe post de semn de carte si raman absorbita de caldura de afara.
trecem pe langa muzeul satului, acre este inconjurat din belsug de zone verzi, pe care constat cu ciuda ca orice aurolac isi gaseste pacea si linistea si face ce mi-ar placea si mie sa fac, sa ma intind in voie in iarba, fara sa-mi pese ca am mancat sau nu.
dar nu prea poate sa nu-mi pese, deja ma dor tamplele de la guma asta de mestecat. totusi, momentan ma amageste.
imi face placere sa simt cum arde soarele prin geam si visez la mare, la plaja, la un soare necrutator. nu stiu, imi trece prin cap ca-mi cam place senzatia de arsura solara, cea din timpul expunerii la soare. (nu-mi mai trec acum aceleasi ganduri prin cap si nu mai pot sa pun in cuvinte) statia mea e la iancului, dar chiar dupa intersecita de la obor ma trezesc jos din masina, fara sa stiu exact de ce.
imi dau seama, e pe avrig o patiserie care m-a atras intotdeauna iremediabil. cand pot, imi fac drum pe-acolo. nu stiu daca sarmalele mai pot atepta, dar eu trebuie sa imi inec papilele in pateuri cu branza sarata. descind asadar in acest "cartier" greu de descris, ocolesc putin pt patiserie, dupa care o iau spre piata, fara vreo intentie clara.
aseara am trecut pe langa niste mormane de pepeni care aratau delicios si cum mi-era lene sa mai car INCA ceva, (in alt cartier, in drum spre casa, cu burtile pline:D) am renuntat.
mi-a trecut prin cap ca daca e sa mai aiba undeva pepeni, apai in obor o sa fie!
ajung unde era piata inainte, in spatele halelor de carne, numai ca acum e mutata si NU mai am nici un chef sa merg inapoi spre locul noii piete (chiar in spatele magazinului, claie peste gramada, fara loc sa treci printre tarabe fara sa iti inverzesti hainele sau sa iti stalcesca cineva condurii).
RENUNT! (cu un nod in gat, dar renunt!)
mai merg vreo 50m si vad la baza unui stalp... coji de pepene!
ptiu, drace! cum sa rezist?!
fac atunci stanga imprejur, parcurgand inca o data drumul pe care mi-a fost lene sa-l evit prima oara. ma lupt pana acasa cu un animal de 7kile, infasurat cumva, cum am putut, ca sa nu-l pun pe haine, in punguta de la pateu. ajuns cu bine acasa, il bag la spalat, ca e plin de pamant.
mda, constat acum ca si de ulei de la punga.
nu-i nimic, il spalam rapid cu axion, si da-i bataie!
am uitat si de sarmalute, si de pestisor, am bagat o felie de pepene! care-i dulce cum nu s-a mai vazut si nu-mi pare rau ca am pus mana intaii pe el din toata gramada, si mi-era teama sa nu fie crud sau ceva, ca nu l-am mai incercat, sa curga naibii pe mine pe drum mi-am pierdut ideea si s-au filtrat cele 99% apa ale pepenelui.
dar DA, life's like a BABOI de PESTE!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
