tandari

doua'j'doi a zecea

La dracu cu toate obiceiurile!
Pai, numai bine ca aveam si eu cateva. Din care unul chiar foarte sanatos!
Si anume sa ma las asteptata la intalniri (nimic urmarit, voit, pur si simplu mi se intampla. Doar ca atat de des se intampla, incat il pot numi deja obicei). Nu asteptare din aia nesimtita, cand te intrebi daca mai apare omul, daca ai inteles bine locul sau, si mai mult, daca ai inteles corect ZIUA stabilita pentru intalnire.
NU!
Intarziam doar cat sa aiba omul timp sa-si zica: Ei, uite, am ajuns la timp!
Dar ce pot eu sa fac atunci cand CEVA mi-o ia inainte si nu mai am stare, cand nu numai ca imi calculez gresit timpul in care trebuie sa ajung, ci chiar nu-l mai calculez deloc?!
Ajung la intalniri cu cin'spe-douaj' de minute inainte.
In functie de persoana asteptata, ma anunt. Dar tot in functie de persoana asteptata, aceasta poate sau nu sa ma ajute, inainte de ora stabilita, adica sa ajunga tot ca mine, mai devreme.
Oricum, n-ar fi asa o mare problema faptul ca ajung mai devreme, doar poate faptul ca isi gasesc gandurile portita sa ma napadeasca. Si faptul ca, fir-ar ea de toamna (lasa-mi toamna, pomii verzi...), nu e destul de lunga, sau de calda.
Chiar azi am ajuns prea devreme (ploua si e urat afara, ergo trafic infernal, iar tipa cu cheia de la birou are masina, ergo e prinsa in el, in trafic. Sigur, pe ea n-o ploua si nici n-o bate vantul!) in prima mea zi de serviciu.
N-am cheie, desigur, dar avem o cantina (cu care, ca veni vorba, am avut deja de incheiat conturi, din prima zi cand am venit in vizita si am ramas la masa), unde pot sta sa beau un ceai. Sigur, nu cel mai bun ceai, dar e cald macar.
Spun gresit c-am incheiat conturi, pentru ca deja beau pe datorie. Sau pe zambet, cum e la noi la fete :).
N-am avut bani!
Si nici nu mai am altii la mine, asa ca habar n-am ce-o sa mananc azi. Dar ACUM mi-e bine.
Port un pulover alb, nou, cum este de altfel si paltonul meu cel verde, raiat. Pe care dupa primul drum incoace deja simt ca-l irosesc pe drumul asta urat.
Urat, da!
Cu masini cu oameni urati, murdari si tristi. Sper sa nu ma numar curand printre ei.
Am plecat de la cantina, am baut ceaiul rapid s-am iesit in ploaie, ca sa nu intarzii la usa incuiata.
Am plecat ca sa uit ca nu am cu ce plati ceaiul. Sau masa de pranz, ca tot veni vorba de mancare. Asta cu vorba, deh, atat pot face momentan.
Sigur, sa mai pot gandi la ea, mai ales ca deja mi-e foame, Asta verde cu lamaie mi-e deja al doilea ceai pe ziua de azi. Primul, cel de-acasa, era doar ca sa imi incalzesc maruntaiele.
Acum sunt verde si pe dinauntru, si pe dinafara.
Mai bine apelez la carte, s-asa n-am timp, sau mai bine zis LOC, sa citesc in masinile cu care vin.

Scriam zilele trecute de plecarea la tara, care-a "degenerat" dintr-o zi in care am ascultat sfatul unui expert in domeniu (sau cel putin in opinia lui despre acest domeniu) s-am editat o varianta personala a zacutului.
Intr-una din zilele si mai trecute decat cele de mai sus, el zacea, iar la replica cum ca eu nu am timp pentru asa ceva, mi-a zis el, probabil intr-o doara (din letargia-i zacanda) ca ar trebui sa incerc.
Ei, nu m-am straduit eu prea tare, dar cand am avut ocazia, am tras de haturi, am oprit caruta si m-am dat jos. Dar numai pentru a ma urca intr-un leagan, in care mi-am petrecut ore bune la soare.
Si bineinteles, n-au ajuns gandurile din urma, desi (sau poate tocmai pentru ca) am avut o companie extrem de placuta.
Si cum zaceam eu mai abitir, mi-a trecut prin cap sa plec a doua zi la tara.
Aveam o singura problema. Si de data asta, tot banii.
S-a rezolvat repede, totusi. Un telefon si am aflat de al ai mei ca merg ei cu masina. Cum de obicei poposesc acolo doua zile, ma gandeam ca am salvat un drum, urmand sa fac rost doar de bani pentru drumul de intoarcere.
Ma anunta cu bucurie in glas (sau asa primesc eu vestea) ca se intorc in seara aceleiasi zile.
M-au salvat!
Inchei ziua cu speranta in suflet si cu hotararea luata!
Cu toata someria asta, m-am obisnuit, desigur, sa ma trezesc tarziu. Adica pe la 8, nu la 7:15/30, ca atunci cand lucram.
Totusi, pentru ca treburile ce le aveau ai mei de terminat pe la tara erau prin definitie matinale, am acceptat sa ma trezesc la sase pentru a fi la sapte la locul stabilit.
Nimic mai frumos decat mersul pe jos! S-anume de la "al meu" etaj sapte pana la parter. De ce "al meu"? Iesplic imediat, ajungem si acolo.
In scara blocului, la parter, parterul "lor", agitatie mare, doi politisti, "doamna" administrator si sotul 'mneaei, in jurul unui individ (cam dubios, ce-i drept).
Nici nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi vreo problema pentru mine. La ora aia nu-mi trecea oricum prin cap decat muzica din casti.
Pana in momentul in care unul din politisti, al mai burtos si mai fioros, face un pas spre mine, imi atine calea si-mi cere actul de identitate.
I-l inmanez cu dezinvoltura, stiind ca adresa din docoment e departe de-a fi aceeasi cu cea la care ma incarnez momentan.
Cu toata dezinvoltura mea, 'mnealui ma-ntreaba de adresa.
Pai, sunt in vizita, zic.
La un prieten, etaju' 9.
Chiar am un prieten la etaju' 9, da' nu stiam nici ce apartament, iar de faptul ca nici el n-are mutatia am aflat abia azi. Pe el totusi, l-a iertat politaiu'. Pe mine NU!
Am intarziat la intalnire, mi-am luat amenda jumatate (zic ei) din suma (tot ei zic) cuvenita, si mi-a pierit tot cheful de zacut.
Am o luna sa platesc amenda la CEC. Bani tot n-am, dar ce ma intreb e altceva. O fi ca la RATB, ca poti circula cu ea o vreme?
Wishful fuckin'thinking mai degraba!

Dar incepusem povestea pentru lupta cu balaurul cu sapte capete ce-avea sa se desfasoare la tara, dar vad ca ma pierd in detalii.
Just tryin' to see the big picture here.
Nu-mi place sa scriu retrospectiv.
Povestile nu mai au farmec si gandurile-mi se transforma. Si nu mai au caldura.
Era o poveste frumoasa, despre culesul de gutui, asta era balaurul.
Dar odata lupta terminata (si desi am avut intariri, tot el a castigat), povestea nu mai are acelasi farmec.
Pacat!
Poate voi reveni intr-o zi asupra acestei lupte. Mi-a facut sa fiarba sangele-n vine altfel decat in oras.
A reinnodat legatura cu copilaria mea, de care habar n-aveam ca se rupsese pe drum, cand ma impiedicam de bordurile citadine sau de smocurile de iarba din parcuri.
De fapt mai mult am dat cu capul in semne de circulatie amplasate regulamentar decat sa ma impiedic de borduri.

Hm, tocmai am aflat ca suntem la inceputul saptamanii nr. 43 a anului.
Curios!
Nu mi-a pasat niciodata sa le numar. Anul asta sunt 52.
Am tot revenit asupra ideii ca mi se invalmasesc in cap gandurile, iar eu incerc sa le inabus. De ce?
Pentru ca suna ca melodia lui Chilian, cu "ce caut eu in viata mea?". Si nu gasesc ca ar fi prea sanatoase.