Praful lor. De fapt al nostru, al tuturor.
Praful lor bogat si pantofii mei saraci. Ieftini!
Am umblat zilele astea de mi-am dat kilometrajul peste cap. Rau!
Am mers pe jos mai mult decat in drumetiile montane din ultimul timo sau dintotdeauna.
Daca stau sa ma gandesc, in vara asta, dupa ce am facut 24 de ore de la urcarea in autobuz pana in momentul in care am pus cortul (de data asta in Apuseni) am facut pe drumul de intoarcere basici in talpa.
A fost ingrozitor!
Eram atat de incantata de tot ce ma inconjura (si asta se vede cu usurinta din zecile de poze de pe drumul acela interminabil, incheiat intr-un tarziu cu un dus eliberaotr si o imbuibare binemeritata, dupa ce mancasem doar doua scovergi toata ziua.
Drum pe care am fost foarte tentata sa mananc niste caramele fasite pe drum, dar acre s-au dovedit a fi facut fata mult mai multor anotimpuri deact as fi crezut initial).
Dar sa revenim la kilometrajul citadin. L-am dat peste cap in cautarea unei slujbe, in plimbari in miez de zi (in ultimul timp, foarte mutine in miez de noapte) in incercarea de a-mi anihila gandurile. Am avut mare noroc cu toamna asta blanda, care momentan tine cu mine. Si cu pantofii mei ieftini.
Si din cati am, TOTI Nerezistenti la apa!
Azi o pereche a cedat! A zis probabil: DE AJUNS!
Opincile-astea au facut cunostinta cu mine la primul interviu din ultima campanie.
Apoi au avut ocazia sa ma si sustina, si nu ma refer la partea morala, intr-un dans indracit (caci cum altfel s-ar putea) intr-unul din cluburile bucurestene care desigur ca ea plin de lume.
Mi-am zis dupa seara aia ca daca n-au cedat sunt demne de incredere.
Ei, ce cred ele, c-am sa le pensionez si-o sa le ofer odihna binemeritata? Adica ce-s eu, fond de pensii private?!
O sa icerc sa le lipesc s-am sa le exploatez cat inca imi va permite vremea.
Inca nu m-am tacanit (de tot), s-anume inca imi face placere compania oamenilor; sunt inca un om normal (nu c-as fi fost vreodata iesita din comun) si DA, mi-as dori o pereche de pantofi noi, comozi, si probabil rezistenti la apa.
Dar nu numai ca imi lipseste partea din creier care sa stie sa faca afaceri profitabile pentru mine, dar in consecinta imi lipseste si bugetul in care sa ma lafai confortabil, asa cum am fost obisnuita pana acum. Nu sufar din aceasta cauza. Nici pe departe. Doar ca privesc altfel MULTE lucruri.
Am gandit si am simtit intotdeauna ca nu te defineste suma de bani pe care o castigi sau pe care o cheltui (desi in cazul in care cea de-a doua e mai mare decat prima, asta DA, poate spune cate ceva despre tine).
Si despre mine DA, spune! Spune ca nu cunosc limite!
De multe ori e greu cu chestia asta, dar si mai greu mi-a fost sa imi dezvolt o strategie dupa care sa INVAT aceste limite, oricare ar fi ele.
Uite, vorbind de modul diferit in care te face sa privesti restul lumii suma din buzunar; momentan, dupa ce mi-am rupt pingelele, avand de omorat vreo doua ore pana la intalnirea cu un prieten, am ales sa ma asez pe o banca (nu ca mi-ar displacea sau ca n-ar fi facut de mult parte din activitatile mele preferate) in parc, undeva aproape de matrou, pentru a nu mai merge apoi prea mult pe jos; si stau si-mi scriu gandurile in cerneala, si-mi face deosebita placere.
N-am mai facut-o de mult. Probabil simteam nevoia!
De zis mi-am zis (si poate chiar asa si e) ca n-are rost sa mai dau banii pe un bilet RATB cand n-as fi avut s-asa prea mult timp de stat acasa.
Tocmai mi-a trecut prin cap intrebarea: oare daca n-as avea deja stabilita ora intalnirii, daca nu mi s-ar face foame mai tarziu sau daca nu s-ar intuneca si n-ar scadea temperatura, CAT timp as putea sa stau aici si sa scriu? Oare m-as opri odata cu terminarea cernelii sau mi-as epuiza gandurile? Deocamdata ele curg continuu, dar nici stiloul si nici mana mea nu cunosc toate limbile necesare pentru a le putea reda cat mai aproape de adevar posibil. Si nu adevarul universal (daca exista asa ceva), ci adevarul LOR, caci de-aia si limbajurile-s atat de multe si variate.
... si bietele-mi pingele, drumurile lor astazi sunt departe de a se apropia de sfarsit.
Nu s-au epuizat nici cerneala si nici gandurile, dar acum vreau doar sa privesc in jur.
La altii! IN altii! Poate SPRE ei doar! Sau mai des PRIN ei.
(iar in urechi imi canta Lennon:
"Imagine all the people
living for today!”
Sure! I can imagine!
Si pentru ca azi aveam pe mess status: „we all sleep, but how many of us dream?”, el imi spune: „you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one.” Vorbeam ieri cu o prietena (inca nu o cunosc indeajuns, dar cred c-o pot nuimi asa) si-mi povestea despre ciudatenia unei profesoare de-ale ei, care le vorbea intr-o stare apropiata de extaz despre o carte (catalogata de prietena mea ca PORNO) in care autorul (sau poate autoarea) poza cu diverse ocazii hainele pe care le dadau jos de pe ei amantii, inainte de a fi impreuna.
Nu stiu care era incantarea autorului (sau poate autoarei) respectiv/e, dar stiu ca mi-a trecut prin cap zilele trecute intocmirea (mai degraba adunarea) une antologii, a unei intregi colectii de fotografii cu hainele orasului.
Exact titlul asta mi-a venit in gand, dupa vederea intr-o dimineata, a unei haine verzi aruncate pe un gard, intr-o pozitie aproape naturala pentru oricine s-ar fi aflat inca in ea. Numai ca era goala de continut. Cel putin continut uman sigur nu mai avea.
M-a intristat (nici nu era o zi insorita) vederea ei, si am simtit ca orasul are atatea vieti paralele pe care de cele mai multe ori nici nu le banuiesc.
Adica deh, nu stiu altii cum sunt, dar eu de prea multe ori banuiesc lucruri care nici nu s-au gandit vreodata (sau sa fi fost gandite de cineva) sa existe. a doare penita, pentru ca gandurile imi zboara prea departe si ea nu cunoaste tehnici sa le retina.
Nici nu stiu de ce incearca!
~18:00
Ma doare penita de-atatea ganduri adunate in varful ei si mi-e teama sa nu explodeze si sa-mi mazgaleasca paginile cu ganduri cernite, balmajite, nedespicate pe randuri si din care n-o sa inteleg nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu