Ia un loc pe bocancul meu! Te duc eu unde vrei s-ajungi.

trei's'unu a zecea
de pe o alta marti pe miercuri!


Cand eram mai mica, mai tanara adica, eram mult mai combativa cu cei din jur.
Imi aduc si acum aminte ce pumni pe spinare le-am tras unora, pentru un gest pe cat de simplu pe atat de imbecil, si anume, orice se inscria in categoria atingere voita, desantata pe strada.
Aveam o viteza de reactie incredibila, nici nu-mi dadeam seama cum puteam reactiona asa de repede.
Aveam bratul ca un resort, care reactiona la cel mai mic stimul. Nu mi s-a intamplat totusi niciodata sa reactionez gresit, sa ma fi inselat in privinta cu intentia "interlocutorului".

Aseara am plecat spre casa... mint, am plecat de la serviciu, ca nu eram in drum spre casa, decat indirect, pe jos.
Din adorabila mea Sosea Andronache pana la Universitate, unde aveam sa savurez o narghilea al carei fum ma ametea inca inainte sa plec intr-acolo. Este un adevarat calvar, pe care n-am fost in stare sa-l mai indur inca o data, sa parcurgi acest drum blocat intr-un mijloc de transport, mai ales daca nu mai ai ce sa citesti.
Am terminat cartea pe care am devorat-o saptamana trecuta (e plina de insemnari), dar as fi recitit-o oricand cu placere. Am ales, totusi, sa o rumeg putin, si oare ce modalitatea mai buna decat sa imi iau picioarele la spinare si sa plec in drumetie. Toata Soseaua Colentina e in constructie si reconstructie, iar podul peste care am trecut mi-a trezit nu numai amintiri din copilarie (aici am facut clasa I), ci si temeri cat se poate de reale, avand in vedere cat este de subred.
Am trecut pe langa scoala in care am petrecut primul an din viata de scolar (pentru asta poate atasez si poza standard, cu stiloul pe cartea de citire :P, si in cazul meu, singura in care am pampoane. Spuneam mai demult ca nu am purtat niciodata. Se pare ca m-am inselat. Sau mai degraba ca m-au tradat parintii!). Am vazut pe zidul acesteia, si inca ma intreb de ce nu m-am oprit sa imortalizez pe camera o inscriptie care mi-a dat putin de gandit. De obicei sunt insemnate zone speciale pentru vicii, cum ar fi fumatul. Ei bine, pe zidul asta se latea cat putea de frumos urmatoarea inscriptie: "LOC REZERVAT PENTRU PARINTI!”. Mi-am pus cateva intrebari, dar n-am staruit si am plecat mai departe.
Inaintand prin praful de la constructia strazilor si prin gazele de esapament de la utilajele de mare tonaj care se tarau pe sosea, ma simteam acoperita de balele lor melcoide, murdare si pe care le lasau in urma uc sau fara voie.
Era noroi, dar era ok, esarfa-mi era albastra, iar mergatorii rosii, acoperiti partial de raiati electrici.
Aveam culoarea mea si incercam sa nu ma canesc prea mult de griul citadin.
La un moment dat, intr-un loc ingustat peste normal de masinile parcate pe trotuar, veneau spre mine (mi-am dat seama de prezenta lor abia dupa ce au trecut de mine) un card de ... sa le zicem oameni.
Unul din ei a facut o absolut inteligenta si matura miscare si l-a impins pe un altul peste mine. M-a lipit de masina murdara din dreapta si m-a calcat RAU pe picior. Dupa ce-au trecut am stat si mi-am analizat putin atitudinea, pentru ca nu am inteles-o prea bine. Anume, am stat si m-am uitat la desteptul de pe piciorul meu, neschitand absolut nici un gest sa-i dau de stire cum ca ma deranjeaza prezenta lui. Nici nu stiu, de fapt, daca m-a atins prea tare manifestarea asta animalica.
Am asteptat doar sa-si ridice (aseara, in drum spre narghilea aveam mai buna inspiratie pentru cuvinte) imbecilitatea de pe bocancul meu rosu si sa imi permita redresarea la pozitia verticala.
Nici macar nu am avut o expresie scarbita pe chip, desi noroiul din jur si hainele-i murdare ar fi indreptatit-o din plin.
Imi treceau mai multe prin cap.
Acum ma intreb doar daca aseara m-am comportat normal sau anormal. Nu generic vorbind, ci in ce ma priveste. N-am reactionat, desi imi sta in fire sa o fac, sau nu imi mai sta in fire sa reactionez la astfel de stimuli?
Ma intreb doar retoric. Nu caut raspuns, pentru ca probabil l-as gasi.

Si pentru ca noii mei colegi s-au crucit auzind ca am mers pe jos timp de-o ora (desi cu masina facusem pana aproape in acelasi punct o ora si jumatate numai cu o zi inainte), iar eu le-am povestit probabil tocmai pentru ca stiam ca au sa ma considere AFARA din normalitate; desi nu stiu cat imi pasa atunci cand asta vine de la niste oameni care ma plictisesc (la fel cum cu siguranta si eu plictisesc pe altii); le-am introdus in peisaj si imaginea bicicletei de la intrarea in cladire, care este tot a mea, am venit dimineata calare pe ea, dupa ce drumul de aseara m-a facut sa inteleg ca oricat de murdar ar fi, se poate aborda.

Nu mai stiu ce altceva imi trecea prin cap aseara, desi scriu acum mai la cald decat povestea cu caldura umana.
Pentru aia imi trebuie insa climatul necesar J.