mustati pe roti

sambata seara, probabil in timpul concertului Muse; sapte-a zecea

M-a urmat un caine mustacios o buna bucata de drum.

Ciudat, dar nu PANA la tramvai, ci a urcat chiar cu mie. In picioarele mele.

Nu mi-am dat bine seama daca ma impiedica sau vroia sa imi arate drumul.

Totusi, tinand cont ca nu stia incotro merg, inclin sa cred prima varianta.

Poate vroia sa raman cu el, caci parea sa-i faca placere compania mea vorbareata (cand ne gandim ca nu era decat un caine mustcios pe care il vazusem prima oara) si dragastoasa.
NEcaracteristica pentru mine.
Nu pentru ca nu sunt de obicei vorbareata sau dragastoasa, si nici pentru ca nu mi-ar placea cainii, ci pentru ca imi este foarte frica de ei si incerc sa reduc interactiunea pe cat posibil.

Mai ales ca aseara, in drum spre concertul Kumm la care eu am ales sa nu merg, Raluca a fost muscata de unul, probabil la fel de dragut si mustacios ca asta, decat poate cu vreo polita de platit oamenilor sau doar ceva mai instabil psihic.

Oricum, s-a descurcat sa-i faca rost de cateva injectii antirabice. Slava Domnului ca am iesit si noi in sfarsit din epoca de piatra de pana acu’ si nu se mai fac in burta. Si ma astept si sa fi renuntat la a-i cere sa aduca patrupedul la spital, pentru investigatii.
Desigur, ultimele lui investigatii!
Dar de ce sa ne ascundem dupa deget, cu varf si indesat meritate.

Ei, si uite-asa se naste ura de rasa!
Mustaciosul meu in schimb a reusit doar sa atraga asupra mea comentarii din partea calatorilor. Din nou Slava Domnului, au fost totusi placut impresionati de purtarea lui si nu l-a lovit nimeni, caci as fi fost in stare sa ma bag pentru el si sa-l apar. Si nu stiu eu cum se fac chestiile astea de vitejie si eroism, cu atat mai putin pentru un caine vagabond.

Nici pentru alta vietuitoare de altfel, fie ea de orice rasa sau provenienta, nu sunt in stare sa spun ce-as putea face.