vineri, 23 noiembrie 2007
pauza de prânz
Părăsesc acum câteva minute biroul pentru a lua loc la masă, să-mi aştept mâncarea la cantină.
Mă aşez la masă, cu ochii în televizor, care deşi e mut, ascultând între timp cu o nemăsurată încântare radioul, îmi mai distrage atentia de la treburi.
Azi n-am prins Harry Potter sau seriale fantastice. Azi ştiri!
Careva îsi cântă în radio durerea după plecarea iubitei, iar la televizor citesc ştirile. Le contorizez astfel:
O domnişorică ROZ din bust pană în ochii acoperiţi cu machiaj zâmbeşte pe fundalul unor ştiri cel putin ameţite, dacă nu ameţitoare:
13:15 – Ştire: I-A SPART CAPUL CU TIGAIA.
Pe buzele mai jos prezentatei Valentina Costea, adusă cu salvarea la spital, plină de sânge (pe care, pentru a nu oripila publicul spectator, îl acoperă cu pixeli măriţi), citesc:
“M-a bătut bărbatu’! Cu tigaia m-a bătut!”.
Citesc cu uşurinţă be buzele ei, pentru că vorbeşte rar. Judecând după privirea tulbure şi mersul legănat, nu din cauza loviturii, ci cel mai probabil a acoolului.
13:18 – Ştire: CONCERTE CU UN STRADIVARIUS
Aici apare (şi numai el şi ascultătorii lui ştiu ce declară) ministrul culturii, mult respectatul domn Iorgulescu. Pot doar să presupun că laudă virtuozitatea interpretului, pe care eu personal nu reuşesc să îl leg de fizionomia celui care caştigase dreptul să folosească Stradivariusul mult disputat… dar poate-i vorba de altă podoabă a patrimoniului…
13:23 – Ştire: Asererea la Alba – ELENA LA BAL
O domnişorică brunetă, cu părul intins cu placa, se ridică din public pentru a primi nu ştiu ce distincţie. Nu ţine discurs, dansează sau improvizează pe scenă…
13:26 – Ştire: Constanţa: VIAŢĂ AMARĂ
Case igrasiate, bătrâni mucegăiţi, jucării aruncate prin colţuri murdare…
Crina Cojocaru – mama! Declară şi ea naiba ştie ce, eu nu o aud.
Iau o gură de pilaf, îmi frig limba.
Norocul meu, căci l-am primit aproape insipid şi-am reusit să scap în el piper cât pentru un batalion si sare cât pentru o turmă de capre. Mănanc un terci fară gust, dar ţine măcar de cald, dacă nu de foame...
13:27 Ştire: TREMURĂ LÂNGĂ TARABE – Azi-noapte, Sibiu
Oameni înveliţi cu plăpumi prin pieţe, apoi acoperiţi cu celofan.
Domnişoara ROZ zâmbeşte sau ia o mină gravă, după caz, toate cu o uşurintă uluitoare.
13:28 Săru’mana pentru masă!
joi, 22 noiembrie 2007
wind under my wings, sand under my soles
duminica ma intorc de la mare.
am plecat de cand am deschis prima oara discutia...
acum cateva saptamani, peste o masa de lemn, peste un pahar de vin, peste zambete, peste fum de tigara, peste palme, incheieturi, unghii, dinti...
am plecat pe valuri si ma intorc cu trenul.
sa vad daca pot ramane :)
am plecat de cand am deschis prima oara discutia...
acum cateva saptamani, peste o masa de lemn, peste un pahar de vin, peste zambete, peste fum de tigara, peste palme, incheieturi, unghii, dinti...
am plecat pe valuri si ma intorc cu trenul.
sa vad daca pot ramane :)
miercuri, 21 noiembrie 2007
on the subway
si ce daca sunt in metrou, in viermele subpamantean, si ma reflect in geamul lui murdar, asa, imbracata in geaca mea de ski si cu rucsacul in brate, daca am loc, si cu cartea pe genunchi...
si ce daca n-am apucat sa mananc, acum visez doar la o cafea...
si ce daca m-am trezit la 7, dupa o noapte in care am dormit putin si prost, m-am dus la baie si m-am trezit ca n-am (inca) ce cauta acolo, ca nu-i joi si ca nu azi mergem la cafea...
si de daca am murit de ciuda ca n-am mai intarziat sub patura calda...
si ce daca acum sunt la serviciu, unde ajung cu orice altceva decat cu metroul, iar toate cele de mai sus sunt mai mult in imaginatia mea decat in realitate...
asa-mi vine mie sa ma reflect in geamul metroului, si nu altfel!
pentru ca asta am acum in suflet.
Sunt zile in care simt ca-i mic. El, sufletul!
Apoi ma caut prin el fara sa-i dau de margini...
Sunt zile in care simt ca-i negru. Tot El, sufletul!
Apoi simt cum ma incalzeste pe dinauntru si stiu ca are inauntru un soare...
Multi zic de ochi ca-s oglinda sufletului. Mie mi-ar placea azi sa ma vad prin ochii altora.
si ce daca n-am apucat sa mananc, acum visez doar la o cafea...
si ce daca m-am trezit la 7, dupa o noapte in care am dormit putin si prost, m-am dus la baie si m-am trezit ca n-am (inca) ce cauta acolo, ca nu-i joi si ca nu azi mergem la cafea...
si de daca am murit de ciuda ca n-am mai intarziat sub patura calda...
si ce daca acum sunt la serviciu, unde ajung cu orice altceva decat cu metroul, iar toate cele de mai sus sunt mai mult in imaginatia mea decat in realitate...
asa-mi vine mie sa ma reflect in geamul metroului, si nu altfel!
pentru ca asta am acum in suflet.
Sunt zile in care simt ca-i mic. El, sufletul!
Apoi ma caut prin el fara sa-i dau de margini...
Sunt zile in care simt ca-i negru. Tot El, sufletul!
Apoi simt cum ma incalzeste pe dinauntru si stiu ca are inauntru un soare...
Multi zic de ochi ca-s oglinda sufletului. Mie mi-ar placea azi sa ma vad prin ochii altora.
marți, 20 noiembrie 2007
"Olandezu' zburator" sau aniversarea a 29 de ani...
... de existenta in mediocritate, in noroi, inainte de sarbatorirea careia ti se taie de sub picioare orice sprijin.
M-am angajat de putin timp la o firma cu capital olandez, care se ocupa, pe langa altele, si cu trimiterea oamenilor la munca in strainatate. Strainatate pentru noi, desigur, caci pentru ei este Acasa.
In Olanda, deci!
Acolo unde multi dintre tinerii romani fara perspective in tara (fie pentru ca n-au avut noroc in viata, fie pentru ca nu au forta sau stiinta sa si-l croiasca) isi imagineaza ca toti cainii umbla cu covrigii in coada.
Pentru ca va trebui sa ma ocup eu de toate problemele lor acolo sau in tara, am luat dosarul la studiat. Aveam pe lista 12 oameni. Cum trebuie sa plec cu ei, aveam sa fiu nici mai mult nici mai putin decat numarul 13.
Nu sunt peste masura de superstitioasa, dar cum inca nu mi-au crescut nici aripi (ca sa pot apela la ele destul de des, dar mai ales in cazuri de urgenta) si nici salariul intr-atat de european incat sa-mi permit zboruri dese cu avionul, ergo nu m-am bucurat inca prea des de aripile motorizate ale companiilor aeriene, gandul la un astfel de zbor imi ridica putin parul pe spinare.
Mi-am dorit atunci sa se intample CEVA, sa nu poata merge toti oamenii de pe lista.
Ei bine, unul dintre ei s-a razgandit, se saturase sa fie dus cu vorba, caci de plecat trebuiau sa plece, saracii, din mai.
Oricum, cert e ca ramaseseram 12, iar eu eram oarecum mai linistita.
Dar cum nu este scopul nimanui in viata asta amarata sa ma faca pe mine multumita, am aflat in ziua in care trebuia sa iau biletele ca am ramas doar 11.
Unul dintre tinerii de pe lista a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni, iar acum este in coma, tinut sedat pentru ca nu stie nimeni cum ar putea reactiona, la orice stimul, chiar si unul care familia considera ca i-ar putea fi benefic.
Am aflat asta ieri!
Si tot ieri am aflat ca si-ar fi aniversat cei 29 de ani.
Ani in care, pusi cap la cap si trasa o concluzie, n-a reusit decat sa viseze la un zbor!
Nu stiu de ce m-a afectat atat de tare chestia asta, nu apucasem sa-l cunosc...
Poate pentru ca nici eu nu am facut eforturi speciale pentru a merita ceea ce mi se da, dar totusi primesc atatea. Cu varf si indesat, as putea spune!
Atat de multe incat astept cateodata sa-mi vina nota de plata...
Mi-ar placea sa pot plati in rate, caci daca trece peste puterile mele macar ma obisnuiesc cu povara.
Vreau sa plec la mare in weekend si nu pot sa neg ca ma gandesc cu strangere de inima atat la zborul ce va urma, cat si la acest drum, mai scurt, pe meleaguri romanesti.
Mai am astfel de momente in care sper sa existe cineva care sa aiba grija de noi...
M-am angajat de putin timp la o firma cu capital olandez, care se ocupa, pe langa altele, si cu trimiterea oamenilor la munca in strainatate. Strainatate pentru noi, desigur, caci pentru ei este Acasa.
In Olanda, deci!
Acolo unde multi dintre tinerii romani fara perspective in tara (fie pentru ca n-au avut noroc in viata, fie pentru ca nu au forta sau stiinta sa si-l croiasca) isi imagineaza ca toti cainii umbla cu covrigii in coada.
Pentru ca va trebui sa ma ocup eu de toate problemele lor acolo sau in tara, am luat dosarul la studiat. Aveam pe lista 12 oameni. Cum trebuie sa plec cu ei, aveam sa fiu nici mai mult nici mai putin decat numarul 13.
Nu sunt peste masura de superstitioasa, dar cum inca nu mi-au crescut nici aripi (ca sa pot apela la ele destul de des, dar mai ales in cazuri de urgenta) si nici salariul intr-atat de european incat sa-mi permit zboruri dese cu avionul, ergo nu m-am bucurat inca prea des de aripile motorizate ale companiilor aeriene, gandul la un astfel de zbor imi ridica putin parul pe spinare.
Mi-am dorit atunci sa se intample CEVA, sa nu poata merge toti oamenii de pe lista.
Ei bine, unul dintre ei s-a razgandit, se saturase sa fie dus cu vorba, caci de plecat trebuiau sa plece, saracii, din mai.
Oricum, cert e ca ramaseseram 12, iar eu eram oarecum mai linistita.
Dar cum nu este scopul nimanui in viata asta amarata sa ma faca pe mine multumita, am aflat in ziua in care trebuia sa iau biletele ca am ramas doar 11.
Unul dintre tinerii de pe lista a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni, iar acum este in coma, tinut sedat pentru ca nu stie nimeni cum ar putea reactiona, la orice stimul, chiar si unul care familia considera ca i-ar putea fi benefic.
Am aflat asta ieri!
Si tot ieri am aflat ca si-ar fi aniversat cei 29 de ani.
Ani in care, pusi cap la cap si trasa o concluzie, n-a reusit decat sa viseze la un zbor!
Nu stiu de ce m-a afectat atat de tare chestia asta, nu apucasem sa-l cunosc...
Poate pentru ca nici eu nu am facut eforturi speciale pentru a merita ceea ce mi se da, dar totusi primesc atatea. Cu varf si indesat, as putea spune!
Atat de multe incat astept cateodata sa-mi vina nota de plata...
Mi-ar placea sa pot plati in rate, caci daca trece peste puterile mele macar ma obisnuiesc cu povara.
Vreau sa plec la mare in weekend si nu pot sa neg ca ma gandesc cu strangere de inima atat la zborul ce va urma, cat si la acest drum, mai scurt, pe meleaguri romanesti.
Mai am astfel de momente in care sper sa existe cineva care sa aiba grija de noi...
miercuri, 14 noiembrie 2007
miercuri
mi s-a pus intr-o zi de miercuri pata pe aceasta zi.
si azi tot MIERCURI a fost! de sus pana jos, de la inceput pana la (sa vedem) sfarsit!
are un CEVA al ei, care chiar ma baga in boale!!!
si azi tot MIERCURI a fost! de sus pana jos, de la inceput pana la (sa vedem) sfarsit!
are un CEVA al ei, care chiar ma baga in boale!!!
de ce oamenii pe care ii cunosc sunt mai frumosi decat necunoscutii
13 novembre
iar marti.
Merg in autobuz, in drum spre casa. In drum sigur spre casa, dar pana acolo mai am cateva opriri de facut. Una la o bere si alta la scolarizarea pasiunilor. Macar una dintre ele vreau sa-mi devina mai mult decat familiara.
Vreau sa STIU sa surprind momente si poate chiar sa invat sa fabric momente. Vreau poate ca pe cei pe care-I cunosc (sau poate doar intalnesc intamplator) sa-i pot pastra.
Si in drumul meu spre casa… desigur, cel ocolit, caci drept darc-ar fi nu l-as mai recunoaste… stau in autobuz si zaresc intr-o intersectie aglomerata un chip pe care il cunosc. Imi sare in ochi si iese din multime omul nu pentru ca are geaca galbena intr-o zi (e deja seara, asa ca nu mai conteaza) gri.
Imi sare in ochi pentru ca il recunosc. Incepusem sa scriu gandindu-ma la oamenii pe care ii cunosc, dar nu pot merge asa departe, pot spune despre acesta doar ca l-am cunoscut. Si totusi imi sare in ochi si parca imi aduce si un zambet pe buze. Imi e o persoana aproape indeferenta, prietenul unui prieten, dar cu care mi-am intersectat de cateva ori calea, am stat candva la o bere, doua…
Cam atat!
Si totusi, imi aduce zambetul asta pe buze. De ce oare?
Ma intreb (el doar a declansat intrebarea) de ce reactionez, nu neaparat ASA, ci in general, de ce si LA ce reactionez. Ce anume din toata treaba asta imi bucura mie existenta?
De ce clipa aia in care zarim in multime o persoana cu care ne-am intersectat la un moment dat ni se insenineaza? Cine NE sunt acesti oameni si cum intra ei in viata noastra? Caci zambetul ala (in unele cazuri poate fi un ranjet, o strambatura, o manifestare de dezgust) vorbeste doar despre faptul ca ei, DA, NE sunt, daca nu cineva, macar CUMVA. Ce ii face pe ei mai frumosi decat ceilalti omuleti din multime?
iar marti.
Merg in autobuz, in drum spre casa. In drum sigur spre casa, dar pana acolo mai am cateva opriri de facut. Una la o bere si alta la scolarizarea pasiunilor. Macar una dintre ele vreau sa-mi devina mai mult decat familiara.
Vreau sa STIU sa surprind momente si poate chiar sa invat sa fabric momente. Vreau poate ca pe cei pe care-I cunosc (sau poate doar intalnesc intamplator) sa-i pot pastra.
Si in drumul meu spre casa… desigur, cel ocolit, caci drept darc-ar fi nu l-as mai recunoaste… stau in autobuz si zaresc intr-o intersectie aglomerata un chip pe care il cunosc. Imi sare in ochi si iese din multime omul nu pentru ca are geaca galbena intr-o zi (e deja seara, asa ca nu mai conteaza) gri.
Imi sare in ochi pentru ca il recunosc. Incepusem sa scriu gandindu-ma la oamenii pe care ii cunosc, dar nu pot merge asa departe, pot spune despre acesta doar ca l-am cunoscut. Si totusi imi sare in ochi si parca imi aduce si un zambet pe buze. Imi e o persoana aproape indeferenta, prietenul unui prieten, dar cu care mi-am intersectat de cateva ori calea, am stat candva la o bere, doua…
Cam atat!
Si totusi, imi aduce zambetul asta pe buze. De ce oare?
Ma intreb (el doar a declansat intrebarea) de ce reactionez, nu neaparat ASA, ci in general, de ce si LA ce reactionez. Ce anume din toata treaba asta imi bucura mie existenta?
De ce clipa aia in care zarim in multime o persoana cu care ne-am intersectat la un moment dat ni se insenineaza? Cine NE sunt acesti oameni si cum intra ei in viata noastra? Caci zambetul ala (in unele cazuri poate fi un ranjet, o strambatura, o manifestare de dezgust) vorbeste doar despre faptul ca ei, DA, NE sunt, daca nu cineva, macar CUMVA. Ce ii face pe ei mai frumosi decat ceilalti omuleti din multime?
vineri, 9 noiembrie 2007
Caldura noastra umana
In prima saptamana de serviciu am avut de facut un drum pana la Targu Mures, in, zic ei, inima Ardealului. Oricum, pe cat se poate de aproape de ea.
Aveam de dus si de adus acte si de lucrat cu Inspectoratul Teritorial de Munca.
Acum, stim cu totii ce cosmar este lucrul cu functionarii publici, si desigur, nu m-am crezut nici eu mai breaza si m-am pregatit de cu seara pentru cateva ore bune de stat la cozi si nervi cat cuprinde.
Ei bine, nu stiu daca si-au batut joc de mine femeile de acolo si nu au vrut sa ma ajute, de m-au uschit asa de repede si fara complicatii (pentru ca am aflat cu ocazia vizitei respective la functionari ca m-am deplasat degeaba), dar macar nu m-au facut sa ma simt ca ultima farama de pe pamant si cu siguranta nu m-am umplut de nervi.
Am avut parte de atata caldura umana pe toata durata sederii mele acolo, incat nu m-a surprins foarte tare faptul ca am dat de ea in aceeasi, daca nu mai mare masura, si in microbuz, in drum spre casa.
Fie ei ardeleni ce se duceau cu treburi la Bucuresti sau bunici cu nepoti ce se intorceau acasa, in frigul din microbuz, pe care soferul fumator avea grija sa il intretina, orice raza de caldura era binevenita.
Chiar fara ajutorul soferului, cum la Predeal ninsese, iar Valea Prahovei e oricum magnetul incontestabil al soferilor... sa spunem neatenti, imprudenti, ca sa nu ii catalogam de la inceput drept IDIOTI; am avut parte de o portiune de drum pe care viteza de deplasare era de 5km/h, iar temperatura ce invaluia microbuzul in noapte era dureros de aproape de zero.
Am invatat astfel sa apreciez inghesuiala generata de urcarea din Brasov a mai multor tineri ce se bucurau de venirea iernii, si care nu doreau decat sa se intoarca in orasul unde se cazasera inainte sa li se faca pofta de-o plimbare, anume in Sinaia.
Mi-era mila de ei ca stateau in picioare, dar ma deranja tanarul care indesase geanta (probabil le-a fost teama sa nu ramana fara mancare...) langa scaunul meu, restrictionandu-mi simtitor libertatea de miscare a picioarelor, care s-asa erau imobilizate de rucsacul plin cu acte si de umbrela incomoda pe care am jurat ca n-o mai iau cu mine in afara orasului (desi biata faptura, si-a facut datoria cu varf si indesat in chiar aceasta deplasare), si mai ales piciorul pe care il lipea involuntar de al meu.
N-avea importanta ca era chiar simpatic, iar buzele vinete, mainile si urechile inghetate il dadeau de gol cum ca n-ar fi iesit inca din varsta teribilismelor. La fel si jacheta subtire cu care isi inchipuise probabil ca se va putea apara de frigul iernii.
Ce era important insa, si mai ales ce era important pentru mine, era faptul ca piciorul ala lipit de al meu era CALD!
Si faptul ca pana sa-mi dau seama, acest alt aspect al Caldurii Umane reusise sa ma afecteze si pe mine, si inca in cel mai placut mod cu putinta. Acum aveam si eu un picior (sau, desi abia mai tarziu mi-am dat seama, doar jumatate de picior) cald.
Nu-mi fac un obicei din a ma lipi de calatorii din autobuze, fie ei si atat de tineri si draguti cum era acesta.
Insa, caldura umana e o trasatura (iar in timpul ierni cu cat e privita mai indeaproape si mai la propriu cu putinta, cu atat mai placuta...) deloc de neglijat, asa ca m-am bucurat si eu cat am putut mai mult de ea.
Am (cam :-) ignorat conventiile bunei purtari in public (mai ales fata de straini) si mi-am lipit cum am putut mai bine (fara sa dau de banuit totusi) piciorul meu pe jumatate inghetat de piciorul incalzit al tanarului, iar celalalt picior al meu de cel pe jumatate fericit, si am simtit cum renasc din criogenie.
Sigur, daca ar fi stiut tanarul, probabil s-ar fi simtit folosit.
Dar luand in considerare varsta-i frageda (dupa conversatie si infatisare nu i-as fi dat mai mult de 17 ani), cred ca pot sa afirm fara sa ma insel ca avea destul timp sa se simta folosit, iar cu timpul, poate chiar sa invete sa ii placa :-)
Aveam de dus si de adus acte si de lucrat cu Inspectoratul Teritorial de Munca.
Acum, stim cu totii ce cosmar este lucrul cu functionarii publici, si desigur, nu m-am crezut nici eu mai breaza si m-am pregatit de cu seara pentru cateva ore bune de stat la cozi si nervi cat cuprinde.
Ei bine, nu stiu daca si-au batut joc de mine femeile de acolo si nu au vrut sa ma ajute, de m-au uschit asa de repede si fara complicatii (pentru ca am aflat cu ocazia vizitei respective la functionari ca m-am deplasat degeaba), dar macar nu m-au facut sa ma simt ca ultima farama de pe pamant si cu siguranta nu m-am umplut de nervi.
Am avut parte de atata caldura umana pe toata durata sederii mele acolo, incat nu m-a surprins foarte tare faptul ca am dat de ea in aceeasi, daca nu mai mare masura, si in microbuz, in drum spre casa.
Fie ei ardeleni ce se duceau cu treburi la Bucuresti sau bunici cu nepoti ce se intorceau acasa, in frigul din microbuz, pe care soferul fumator avea grija sa il intretina, orice raza de caldura era binevenita.
Chiar fara ajutorul soferului, cum la Predeal ninsese, iar Valea Prahovei e oricum magnetul incontestabil al soferilor... sa spunem neatenti, imprudenti, ca sa nu ii catalogam de la inceput drept IDIOTI; am avut parte de o portiune de drum pe care viteza de deplasare era de 5km/h, iar temperatura ce invaluia microbuzul in noapte era dureros de aproape de zero.
Am invatat astfel sa apreciez inghesuiala generata de urcarea din Brasov a mai multor tineri ce se bucurau de venirea iernii, si care nu doreau decat sa se intoarca in orasul unde se cazasera inainte sa li se faca pofta de-o plimbare, anume in Sinaia.
Mi-era mila de ei ca stateau in picioare, dar ma deranja tanarul care indesase geanta (probabil le-a fost teama sa nu ramana fara mancare...) langa scaunul meu, restrictionandu-mi simtitor libertatea de miscare a picioarelor, care s-asa erau imobilizate de rucsacul plin cu acte si de umbrela incomoda pe care am jurat ca n-o mai iau cu mine in afara orasului (desi biata faptura, si-a facut datoria cu varf si indesat in chiar aceasta deplasare), si mai ales piciorul pe care il lipea involuntar de al meu.
N-avea importanta ca era chiar simpatic, iar buzele vinete, mainile si urechile inghetate il dadeau de gol cum ca n-ar fi iesit inca din varsta teribilismelor. La fel si jacheta subtire cu care isi inchipuise probabil ca se va putea apara de frigul iernii.
Ce era important insa, si mai ales ce era important pentru mine, era faptul ca piciorul ala lipit de al meu era CALD!
Si faptul ca pana sa-mi dau seama, acest alt aspect al Caldurii Umane reusise sa ma afecteze si pe mine, si inca in cel mai placut mod cu putinta. Acum aveam si eu un picior (sau, desi abia mai tarziu mi-am dat seama, doar jumatate de picior) cald.
Nu-mi fac un obicei din a ma lipi de calatorii din autobuze, fie ei si atat de tineri si draguti cum era acesta.
Insa, caldura umana e o trasatura (iar in timpul ierni cu cat e privita mai indeaproape si mai la propriu cu putinta, cu atat mai placuta...) deloc de neglijat, asa ca m-am bucurat si eu cat am putut mai mult de ea.
Am (cam :-) ignorat conventiile bunei purtari in public (mai ales fata de straini) si mi-am lipit cum am putut mai bine (fara sa dau de banuit totusi) piciorul meu pe jumatate inghetat de piciorul incalzit al tanarului, iar celalalt picior al meu de cel pe jumatate fericit, si am simtit cum renasc din criogenie.
Sigur, daca ar fi stiut tanarul, probabil s-ar fi simtit folosit.
Dar luand in considerare varsta-i frageda (dupa conversatie si infatisare nu i-as fi dat mai mult de 17 ani), cred ca pot sa afirm fara sa ma insel ca avea destul timp sa se simta folosit, iar cu timpul, poate chiar sa invete sa ii placa :-)
luni, 5 noiembrie 2007
ma TIN bine :))))
Am primit azi (zic asta acum pentru ca oricum am imbatranit si nu mai tin minte altele, mai indepartate), cel mai tampit compliment (sau eu asta cred c-a vrut sa fie) de la colegul de birou.
Am ajuns inaintea tuturor la birou, si cum de ceva timp am si cheie, n-am mai stat la cantina, la un ceai sau altceva.
Am facut in schimb, curat prin birou, am maturat pe jos, sters birourile, facut ceaiul (oricum numai eu il beau. De-ala bun, nu amaraciuni la plic) si aveam o stare de spirit foarte buna, pentru ca (realizez asta in fiecare luni dimineata) imi plac diminetile de luni.
Colegul meu de birou (care in afara de faptul ca nu asculta rock si are cu doar 3-4 ani mai putin decat mine, poarta pe mana o bratara cu pietre pe care sunt pictate icoane. NO comment!) a ajuns urmatorul, si pentru ca eram eu pe-aici, proaspata ca o zambilica si harnicuta ca o albinuta, ma intreaba de-odata daca fac sport?!
Nu!
De ce?
Bine, nu sport in toata splendoarea cuvantului, ci doar agitatia mea preabinecunoscuta si faptul ca de cand merg mai rar la dans am decis sa urc numai pe scari cele 7 etaje pana acasa. In fiecare zi incerc sa numar treptele, dar mereu imi amintesc de asta prea tarziu ca sa pot tine sirul. Sambata, cu gandul la vinurile portugheze din magazinul de la Morarilor, era sa merg mai sus, la 8, tot numarand :P.
Raspunsul lui: "pentru ca vad ca TE TII DESTUL DE BINE! (capslock adaugat de mine)
Ma TIN?
:))))))))))))))))
Adicatelea am atatia ani incat ar fi justificat sa arat ca ale mele colege mai in etate (si cu 1-2 nasteri, care dupa parerea mea oricum nu justifica iesirea din forma, la activ).... ???
M-a amuzat teribil!
Nu i-am mai spus, ca iar imi spunea ca el e mai conservator :))
Oricum, sa stea linistit, cu toata alergatura mea pe scari, daca mananc in fiecare zi mancare gatita la pranz... i'll catch up :))))
Sa ma mai trimita astia in delegatii, sa mor de foame pe drum!
E-adevarat ca pica de pe mine pantalonii, dar asta in speta pentru ca imi plac pantalonii largi, iar la ultimii nu m-am invrednicit sa-mi iau curea :D
Zici ca-s fix ai fratelui mai mare, de-ar mai avea loc pe langa mine si sora mai mica :))
Am ajuns inaintea tuturor la birou, si cum de ceva timp am si cheie, n-am mai stat la cantina, la un ceai sau altceva.
Am facut in schimb, curat prin birou, am maturat pe jos, sters birourile, facut ceaiul (oricum numai eu il beau. De-ala bun, nu amaraciuni la plic) si aveam o stare de spirit foarte buna, pentru ca (realizez asta in fiecare luni dimineata) imi plac diminetile de luni.
Colegul meu de birou (care in afara de faptul ca nu asculta rock si are cu doar 3-4 ani mai putin decat mine, poarta pe mana o bratara cu pietre pe care sunt pictate icoane. NO comment!) a ajuns urmatorul, si pentru ca eram eu pe-aici, proaspata ca o zambilica si harnicuta ca o albinuta, ma intreaba de-odata daca fac sport?!
Nu!
De ce?
Bine, nu sport in toata splendoarea cuvantului, ci doar agitatia mea preabinecunoscuta si faptul ca de cand merg mai rar la dans am decis sa urc numai pe scari cele 7 etaje pana acasa. In fiecare zi incerc sa numar treptele, dar mereu imi amintesc de asta prea tarziu ca sa pot tine sirul. Sambata, cu gandul la vinurile portugheze din magazinul de la Morarilor, era sa merg mai sus, la 8, tot numarand :P.
Raspunsul lui: "pentru ca vad ca TE TII DESTUL DE BINE! (capslock adaugat de mine)
Ma TIN?
:))))))))))))))))
Adicatelea am atatia ani incat ar fi justificat sa arat ca ale mele colege mai in etate (si cu 1-2 nasteri, care dupa parerea mea oricum nu justifica iesirea din forma, la activ).... ???
M-a amuzat teribil!
Nu i-am mai spus, ca iar imi spunea ca el e mai conservator :))
Oricum, sa stea linistit, cu toata alergatura mea pe scari, daca mananc in fiecare zi mancare gatita la pranz... i'll catch up :))))
Sa ma mai trimita astia in delegatii, sa mor de foame pe drum!
E-adevarat ca pica de pe mine pantalonii, dar asta in speta pentru ca imi plac pantalonii largi, iar la ultimii nu m-am invrednicit sa-mi iau curea :D
Zici ca-s fix ai fratelui mai mare, de-ar mai avea loc pe langa mine si sora mai mica :))
vineri, 2 noiembrie 2007
foi de varză, solzi de pe peşte... hai mai bem un păhărel!
de ieri pe azi :P
Muicăăăăăăăăăăăă!
Ce m-a pălit aseară, în drumul spre casă, trecând prin piata Obor, o poftă de salată de varză….
De fapt la ieşirea din piată, pentru că atunci când am trecut pe la legume nu m-a atras nimic, în afară de prazul lui nea’ Mărin. Dar pentru că mi-era prea lene să m-apuc să-l gătesc odată ajunsă acasă, am renunţat. Şi pentru că nu aş fi avut unde să-l pun. Ploua, aveam de ţinut umbrelă, iar în rucsacul pentru laptop… hai, hai!
Nu de alta, dar ştiu exact cum miroase prazul ţinut în rucsac, de pe vremea când unei prietene, pe vremea aia colegă de facultate, îi căzuse rău cu tronc un oltean, iar de ziua ei am ţinut să o amuzăm cu o legatură de praz împachetată frumos pe post de buchet de flori, pe care a trebuit să-l transportăm până la facultă prin metrou.
Am renunţat aşadar la ideea prazului. Doar ca trecând prin noroaiele de rigoare, în general ale sectorului doi, dar în special ale pieţei Obor, care-s atât de greu de descris cuiva care nu a trecut niciodată pe-acolo; am trecut pe langă maşinile cu varză proaspătă. Cum am păţit mai demult cu cojile de pepene aruncate lângă un stâlp, n-am putut rezista.
Dimineaţa, mergând cu căştile în urechi, am dat la radio peste o melodie despre Bucureşti.
Am tot încercat aseară s-o găsesc, convinsă că e a lui Gică Petrescu.
Am savurat cam tot ce-am găsit, doar că nu ACEA melodie.
Cânta de Bucuresti şi de amor cu o fată din Obor, care, spunea el, nu se compară cu nimic.
Am avut si eu parte de aşa ceva!
Nu vă faceţi griji, eu mi-s de Pantelimon mai nou, chiar dacă ilegal!
Am trecut doar pe lângă manifestarea uneia, pe lângă întânirea plină de foc a unor (după cum erau imbrăcaţi şi după mâinile cu care se îmbrăţişau) muncitori ai pământului. Şi după feţele obosite într-un ANUME fel, îţi dădeai seama cu uşurinţă că erau prieteni vechi de-ai alcoolului.
Oare cum ştiu ei să iubească?, mă intrebam trecând pe lângă ei, încercând să nu ma holbez.
Aveau ceva brutal în ei, nişte oameni abrutizaţi, consumaţi.
E-atât de ciudat să treci (mai ales după melodia de dimineaţă) prin realitatea asta atât de românească ascultând melodii din zări atât de depărtate. Nimerisem la radio o melodie de prin insulele exotice Reunion, Mauritius, Seychelles.
Oamenii işi cântau bucuria de a dansa în soare, iar noi ne scăldam (şi încă ne scăldăm) în noroi.
Cu toate aceste gânduri adunându-mi-se buluc în cap, am purces la cumpărarea unei verze mici, ideală penru o salată.
N-am realizat decât după ce am platit-o că “domnul” de la coada maşinii nu avea pungi!
Trebuia, aşadar, să mă descurc cu ea.
Cum asa? Apăi, să mă nea’ Mărin-esc de tot!
Ia varză, desfă rucsac de laptop (laptopul e de marţi la serviciu, pentru că încă nu am calculator la birou şi nu pot rezista fără internet :P), bagă varză, închide rucsac, arată caraghios în faţa cuplului cu idila de Obor, şi mergi mai departe!
În încheierea acestei incursiuni nici o varză nu a avut de suferit, deoarece în drum spre casă am dat de ardei graşi (pentru o salată de ardei care pe mine mă înnebuneşte) proaspeti, şi de ardei copţi, care-mi sunt dragi ca amintirile din copilărie.
N-am făcut nici salată de varză şi nici n-am găsit melodia cu pricina, dar Oboriada se repetă zilnic, aşa că probabil voi avea toate sanşele să reeditez episodul, poate cu alţi protagonişti ai idilei.
Muicăăăăăăăăăăăă!
Ce m-a pălit aseară, în drumul spre casă, trecând prin piata Obor, o poftă de salată de varză….
De fapt la ieşirea din piată, pentru că atunci când am trecut pe la legume nu m-a atras nimic, în afară de prazul lui nea’ Mărin. Dar pentru că mi-era prea lene să m-apuc să-l gătesc odată ajunsă acasă, am renunţat. Şi pentru că nu aş fi avut unde să-l pun. Ploua, aveam de ţinut umbrelă, iar în rucsacul pentru laptop… hai, hai!
Nu de alta, dar ştiu exact cum miroase prazul ţinut în rucsac, de pe vremea când unei prietene, pe vremea aia colegă de facultate, îi căzuse rău cu tronc un oltean, iar de ziua ei am ţinut să o amuzăm cu o legatură de praz împachetată frumos pe post de buchet de flori, pe care a trebuit să-l transportăm până la facultă prin metrou.
Am renunţat aşadar la ideea prazului. Doar ca trecând prin noroaiele de rigoare, în general ale sectorului doi, dar în special ale pieţei Obor, care-s atât de greu de descris cuiva care nu a trecut niciodată pe-acolo; am trecut pe langă maşinile cu varză proaspătă. Cum am păţit mai demult cu cojile de pepene aruncate lângă un stâlp, n-am putut rezista.
Dimineaţa, mergând cu căştile în urechi, am dat la radio peste o melodie despre Bucureşti.
Am tot încercat aseară s-o găsesc, convinsă că e a lui Gică Petrescu.
Am savurat cam tot ce-am găsit, doar că nu ACEA melodie.
Cânta de Bucuresti şi de amor cu o fată din Obor, care, spunea el, nu se compară cu nimic.
Am avut si eu parte de aşa ceva!
Nu vă faceţi griji, eu mi-s de Pantelimon mai nou, chiar dacă ilegal!
Am trecut doar pe lângă manifestarea uneia, pe lângă întânirea plină de foc a unor (după cum erau imbrăcaţi şi după mâinile cu care se îmbrăţişau) muncitori ai pământului. Şi după feţele obosite într-un ANUME fel, îţi dădeai seama cu uşurinţă că erau prieteni vechi de-ai alcoolului.
Oare cum ştiu ei să iubească?, mă intrebam trecând pe lângă ei, încercând să nu ma holbez.
Aveau ceva brutal în ei, nişte oameni abrutizaţi, consumaţi.
E-atât de ciudat să treci (mai ales după melodia de dimineaţă) prin realitatea asta atât de românească ascultând melodii din zări atât de depărtate. Nimerisem la radio o melodie de prin insulele exotice Reunion, Mauritius, Seychelles.
Oamenii işi cântau bucuria de a dansa în soare, iar noi ne scăldam (şi încă ne scăldăm) în noroi.
Cu toate aceste gânduri adunându-mi-se buluc în cap, am purces la cumpărarea unei verze mici, ideală penru o salată.
N-am realizat decât după ce am platit-o că “domnul” de la coada maşinii nu avea pungi!
Trebuia, aşadar, să mă descurc cu ea.
Cum asa? Apăi, să mă nea’ Mărin-esc de tot!
Ia varză, desfă rucsac de laptop (laptopul e de marţi la serviciu, pentru că încă nu am calculator la birou şi nu pot rezista fără internet :P), bagă varză, închide rucsac, arată caraghios în faţa cuplului cu idila de Obor, şi mergi mai departe!
În încheierea acestei incursiuni nici o varză nu a avut de suferit, deoarece în drum spre casă am dat de ardei graşi (pentru o salată de ardei care pe mine mă înnebuneşte) proaspeti, şi de ardei copţi, care-mi sunt dragi ca amintirile din copilărie.
N-am făcut nici salată de varză şi nici n-am găsit melodia cu pricina, dar Oboriada se repetă zilnic, aşa că probabil voi avea toate sanşele să reeditez episodul, poate cu alţi protagonişti ai idilei.
Am I a brain? or JUST a brain?
doi a unspea
"You do not know that you are not a brain, suspended in a vat full of liquid in a laboratory, and wired to a computer which is feeding you your current experiences under the control of some ingenious technician scientist (benevolent or malevolent according to taste). For if you were such a brain, then, provided that the scientist is successful, nothing in your experience could possibly reveal that you were; for your experience is ex hypothesi identical with that of something which is not a brain in a vat. Since you have only your own experience to appeal to, and that experience is the same in either situation, nothing can reveal to you which situation is the actual one." (Introduction to Contemporary Epistemology, 10)
zicea un nene, mai destept de felul lui, Jonathan Dancy.
Treaba e ca la ora asta (pacat, as spune) nu prea imi pasa. Acum as vrea (cu trimitere directa la Matrix, ca doar nu degeaba l-am vazut de atatea ori, in mai bine decat 3 limbi straine) sa stau frumusel si sa simt gustul vinului si-al fripturii.
Atingerile apei pe peiele cand fac dus sau cand ploua, si aerul rece care-mi ingheata narile in timpul iernii. Chiar si daca sunt doar niste senzatii.
"You do not know that you are not a brain, suspended in a vat full of liquid in a laboratory, and wired to a computer which is feeding you your current experiences under the control of some ingenious technician scientist (benevolent or malevolent according to taste). For if you were such a brain, then, provided that the scientist is successful, nothing in your experience could possibly reveal that you were; for your experience is ex hypothesi identical with that of something which is not a brain in a vat. Since you have only your own experience to appeal to, and that experience is the same in either situation, nothing can reveal to you which situation is the actual one." (Introduction to Contemporary Epistemology, 10)
zicea un nene, mai destept de felul lui, Jonathan Dancy.
Treaba e ca la ora asta (pacat, as spune) nu prea imi pasa. Acum as vrea (cu trimitere directa la Matrix, ca doar nu degeaba l-am vazut de atatea ori, in mai bine decat 3 limbi straine) sa stau frumusel si sa simt gustul vinului si-al fripturii.
Atingerile apei pe peiele cand fac dus sau cand ploua, si aerul rece care-mi ingheata narile in timpul iernii. Chiar si daca sunt doar niste senzatii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
