de ce oamenii pe care ii cunosc sunt mai frumosi decat necunoscutii

13 novembre
iar marti.

Merg in autobuz, in drum spre casa. In drum sigur spre casa, dar pana acolo mai am cateva opriri de facut. Una la o bere si alta la scolarizarea pasiunilor. Macar una dintre ele vreau sa-mi devina mai mult decat familiara.
Vreau sa STIU sa surprind momente si poate chiar sa invat sa fabric momente. Vreau poate ca pe cei pe care-I cunosc (sau poate doar intalnesc intamplator) sa-i pot pastra.
Si in drumul meu spre casa… desigur, cel ocolit, caci drept darc-ar fi nu l-as mai recunoaste… stau in autobuz si zaresc intr-o intersectie aglomerata un chip pe care il cunosc. Imi sare in ochi si iese din multime omul nu pentru ca are geaca galbena intr-o zi (e deja seara, asa ca nu mai conteaza) gri.
Imi sare in ochi pentru ca il recunosc. Incepusem sa scriu gandindu-ma la oamenii pe care ii cunosc, dar nu pot merge asa departe, pot spune despre acesta doar ca l-am cunoscut. Si totusi imi sare in ochi si parca imi aduce si un zambet pe buze. Imi e o persoana aproape indeferenta, prietenul unui prieten, dar cu care mi-am intersectat de cateva ori calea, am stat candva la o bere, doua…
Cam atat!
Si totusi, imi aduce zambetul asta pe buze. De ce oare?
Ma intreb (el doar a declansat intrebarea) de ce reactionez, nu neaparat ASA, ci in general, de ce si LA ce reactionez. Ce anume din toata treaba asta imi bucura mie existenta?
De ce clipa aia in care zarim in multime o persoana cu care ne-am intersectat la un moment dat ni se insenineaza? Cine NE sunt acesti oameni si cum intra ei in viata noastra? Caci zambetul ala (in unele cazuri poate fi un ranjet, o strambatura, o manifestare de dezgust) vorbeste doar despre faptul ca ei, DA, NE sunt, daca nu cineva, macar CUMVA. Ce ii face pe ei mai frumosi decat ceilalti omuleti din multime?