foi de varză, solzi de pe peşte... hai mai bem un păhărel!

de ieri pe azi :P

Muicăăăăăăăăăăăă!

Ce m-a pălit aseară, în drumul spre casă, trecând prin piata Obor, o poftă de salată de varză….
De fapt la ieşirea din piată, pentru că atunci când am trecut pe la legume nu m-a atras nimic, în afară de prazul lui nea’ Mărin. Dar pentru că mi-era prea lene să m-apuc să-l gătesc odată ajunsă acasă, am renunţat. Şi pentru că nu aş fi avut unde să-l pun. Ploua, aveam de ţinut umbrelă, iar în rucsacul pentru laptop… hai, hai!
Nu de alta, dar ştiu exact cum miroase prazul ţinut în rucsac, de pe vremea când unei prietene, pe vremea aia colegă de facultate, îi căzuse rău cu tronc un oltean, iar de ziua ei am ţinut să o amuzăm cu o legatură de praz împachetată frumos pe post de buchet de flori, pe care a trebuit să-l transportăm până la facultă prin metrou.
Am renunţat aşadar la ideea prazului. Doar ca trecând prin noroaiele de rigoare, în general ale sectorului doi, dar în special ale pieţei Obor, care-s atât de greu de descris cuiva care nu a trecut niciodată pe-acolo; am trecut pe langă maşinile cu varză proaspătă. Cum am păţit mai demult cu cojile de pepene aruncate lângă un stâlp, n-am putut rezista.
Dimineaţa, mergând cu căştile în urechi, am dat la radio peste o melodie despre Bucureşti.
Am tot încercat aseară s-o găsesc, convinsă că e a lui Gică Petrescu.
Am savurat cam tot ce-am găsit, doar că nu ACEA melodie.
Cânta de Bucuresti şi de amor cu o fată din Obor, care, spunea el, nu se compară cu nimic.
Am avut si eu parte de aşa ceva!
Nu vă faceţi griji, eu mi-s de Pantelimon mai nou, chiar dacă ilegal!
Am trecut doar pe lângă manifestarea uneia, pe lângă întânirea plină de foc a unor (după cum erau imbrăcaţi şi după mâinile cu care se îmbrăţişau) muncitori ai pământului. Şi după feţele obosite într-un ANUME fel, îţi dădeai seama cu uşurinţă că erau prieteni vechi de-ai alcoolului.
Oare cum ştiu ei să iubească?, mă intrebam trecând pe lângă ei, încercând să nu ma holbez.
Aveau ceva brutal în ei, nişte oameni abrutizaţi, consumaţi.

E-atât de ciudat să treci (mai ales după melodia de dimineaţă) prin realitatea asta atât de românească ascultând melodii din zări atât de depărtate. Nimerisem la radio o melodie de prin insulele exotice Reunion, Mauritius, Seychelles.
Oamenii işi cântau bucuria de a dansa în soare, iar noi ne scăldam (şi încă ne scăldăm) în noroi.
Cu toate aceste gânduri adunându-mi-se buluc în cap, am purces la cumpărarea unei verze mici, ideală penru o salată.
N-am realizat decât după ce am platit-o că “domnul” de la coada maşinii nu avea pungi!
Trebuia, aşadar, să mă descurc cu ea.
Cum asa? Apăi, să mă nea’ Mărin-esc de tot!
Ia varză, desfă rucsac de laptop (laptopul e de marţi la serviciu, pentru că încă nu am calculator la birou şi nu pot rezista fără internet :P), bagă varză, închide rucsac, arată caraghios în faţa cuplului cu idila de Obor, şi mergi mai departe!

În încheierea acestei incursiuni nici o varză nu a avut de suferit, deoarece în drum spre casă am dat de ardei graşi (pentru o salată de ardei care pe mine mă înnebuneşte) proaspeti, şi de ardei copţi, care-mi sunt dragi ca amintirile din copilărie.
N-am făcut nici salată de varză şi nici n-am găsit melodia cu pricina, dar Oboriada se repetă zilnic, aşa că probabil voi avea toate sanşele să reeditez episodul, poate cu alţi protagonişti ai idilei.