M-am angajat de putin timp la o firma cu capital olandez, care se ocupa, pe langa altele, si cu trimiterea oamenilor la munca in strainatate. Strainatate pentru noi, desigur, caci pentru ei este Acasa.
In Olanda, deci!
Acolo unde multi dintre tinerii romani fara perspective in tara (fie pentru ca n-au avut noroc in viata, fie pentru ca nu au forta sau stiinta sa si-l croiasca) isi imagineaza ca toti cainii umbla cu covrigii in coada.
Pentru ca va trebui sa ma ocup eu de toate problemele lor acolo sau in tara, am luat dosarul la studiat. Aveam pe lista 12 oameni. Cum trebuie sa plec cu ei, aveam sa fiu nici mai mult nici mai putin decat numarul 13.
Nu sunt peste masura de superstitioasa, dar cum inca nu mi-au crescut nici aripi (ca sa pot apela la ele destul de des, dar mai ales in cazuri de urgenta) si nici salariul intr-atat de european incat sa-mi permit zboruri dese cu avionul, ergo nu m-am bucurat inca prea des de aripile motorizate ale companiilor aeriene, gandul la un astfel de zbor imi ridica putin parul pe spinare.
Mi-am dorit atunci sa se intample CEVA, sa nu poata merge toti oamenii de pe lista.
Ei bine, unul dintre ei s-a razgandit, se saturase sa fie dus cu vorba, caci de plecat trebuiau sa plece, saracii, din mai.
Oricum, cert e ca ramaseseram 12, iar eu eram oarecum mai linistita.
Dar cum nu este scopul nimanui in viata asta amarata sa ma faca pe mine multumita, am aflat in ziua in care trebuia sa iau biletele ca am ramas doar 11.
Unul dintre tinerii de pe lista a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni, iar acum este in coma, tinut sedat pentru ca nu stie nimeni cum ar putea reactiona, la orice stimul, chiar si unul care familia considera ca i-ar putea fi benefic.
Am aflat asta ieri!
Si tot ieri am aflat ca si-ar fi aniversat cei 29 de ani.
Ani in care, pusi cap la cap si trasa o concluzie, n-a reusit decat sa viseze la un zbor!
Nu stiu de ce m-a afectat atat de tare chestia asta, nu apucasem sa-l cunosc...
Poate pentru ca nici eu nu am facut eforturi speciale pentru a merita ceea ce mi se da, dar totusi primesc atatea. Cu varf si indesat, as putea spune!
Atat de multe incat astept cateodata sa-mi vina nota de plata...
Mi-ar placea sa pot plati in rate, caci daca trece peste puterile mele macar ma obisnuiesc cu povara.
Vreau sa plec la mare in weekend si nu pot sa neg ca ma gandesc cu strangere de inima atat la zborul ce va urma, cat si la acest drum, mai scurt, pe meleaguri romanesti.
Mai am astfel de momente in care sper sa existe cineva care sa aiba grija de noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu