Caldura noastra umana

Originally uploaded by Eric Lafforgue

In prima saptamana de serviciu am avut de facut un drum pana la Targu Mures, in, zic ei, inima Ardealului. Oricum, pe cat se poate de aproape de ea.
Aveam de dus si de adus acte si de lucrat cu Inspectoratul Teritorial de Munca.
Acum, stim cu totii ce cosmar este lucrul cu functionarii publici, si desigur, nu m-am crezut nici eu mai breaza si m-am pregatit de cu seara pentru cateva ore bune de stat la cozi si nervi cat cuprinde.
Ei bine, nu stiu daca si-au batut joc de mine femeile de acolo si nu au vrut sa ma ajute, de m-au uschit asa de repede si fara complicatii (pentru ca am aflat cu ocazia vizitei respective la functionari ca m-am deplasat degeaba), dar macar nu m-au facut sa ma simt ca ultima farama de pe pamant si cu siguranta nu m-am umplut de nervi.
Am avut parte de atata caldura umana pe toata durata sederii mele acolo, incat nu m-a surprins foarte tare faptul ca am dat de ea in aceeasi, daca nu mai mare masura, si in microbuz, in drum spre casa.
Fie ei ardeleni ce se duceau cu treburi la Bucuresti sau bunici cu nepoti ce se intorceau acasa, in frigul din microbuz, pe care soferul fumator avea grija sa il intretina, orice raza de caldura era binevenita.
Chiar fara ajutorul soferului, cum la Predeal ninsese, iar Valea Prahovei e oricum magnetul incontestabil al soferilor... sa spunem neatenti, imprudenti, ca sa nu ii catalogam de la inceput drept IDIOTI; am avut parte de o portiune de drum pe care viteza de deplasare era de 5km/h, iar temperatura ce invaluia microbuzul in noapte era dureros de aproape de zero.
Am invatat astfel sa apreciez inghesuiala generata de urcarea din Brasov a mai multor tineri ce se bucurau de venirea iernii, si care nu doreau decat sa se intoarca in orasul unde se cazasera inainte sa li se faca pofta de-o plimbare, anume in Sinaia.
Mi-era mila de ei ca stateau in picioare, dar ma deranja tanarul care indesase geanta (probabil le-a fost teama sa nu ramana fara mancare...) langa scaunul meu, restrictionandu-mi simtitor libertatea de miscare a picioarelor, care s-asa erau imobilizate de rucsacul plin cu acte si de umbrela incomoda pe care am jurat ca n-o mai iau cu mine in afara orasului (desi biata faptura, si-a facut datoria cu varf si indesat in chiar aceasta deplasare), si mai ales piciorul pe care il lipea involuntar de al meu.
N-avea importanta ca era chiar simpatic, iar buzele vinete, mainile si urechile inghetate il dadeau de gol cum ca n-ar fi iesit inca din varsta teribilismelor. La fel si jacheta subtire cu care isi inchipuise probabil ca se va putea apara de frigul iernii.
Ce era important insa, si mai ales ce era important pentru mine, era faptul ca piciorul ala lipit de al meu era CALD!
Si faptul ca pana sa-mi dau seama, acest alt aspect al Caldurii Umane reusise sa ma afecteze si pe mine, si inca in cel mai placut mod cu putinta. Acum aveam si eu un picior (sau, desi abia mai tarziu mi-am dat seama, doar jumatate de picior) cald.
Nu-mi fac un obicei din a ma lipi de calatorii din autobuze, fie ei si atat de tineri si draguti cum era acesta.
Insa, caldura umana e o trasatura (iar in timpul ierni cu cat e privita mai indeaproape si mai la propriu cu putinta, cu atat mai placuta...) deloc de neglijat, asa ca m-am bucurat si eu cat am putut mai mult de ea.
Am (cam :-) ignorat conventiile bunei purtari in public (mai ales fata de straini) si mi-am lipit cum am putut mai bine (fara sa dau de banuit totusi) piciorul meu pe jumatate inghetat de piciorul incalzit al tanarului, iar celalalt picior al meu de cel pe jumatate fericit, si am simtit cum renasc din criogenie.
Sigur, daca ar fi stiut tanarul, probabil s-ar fi simtit folosit.
Dar luand in considerare varsta-i frageda (dupa conversatie si infatisare nu i-as fi dat mai mult de 17 ani), cred ca pot sa afirm fara sa ma insel ca avea destul timp sa se simta folosit, iar cu timpul, poate chiar sa invete sa ii placa :-)