muzica de la cap la coada

S-a trezit ieri in mine o intrebare.
Ascultam radio pe net, dupa ce alesesem dintr-o gama destul delarga de genuri si denumiri, unul de blues.
Azi e a treia zi cand poposesc pe acelasi post si nu-mi amintesc sa se fi repetat vreodata melodiile.
Atunci mi-am pus intrebarea: Oare cat ar dura un playlist facut din toate melodiile care-au existat vreodata pe pamant?
Asta presupunand ca ar exista o metoda infailibila de centralizare.
Daca m-ar ajuta putin bruma de matematica ramasa din liceu, as reusi poate sa fac un calcul statistic.

Directie: stanga-mprejur!

Postarile mele pe blog vin in hopuri, cu goluri (parca) atunci cand mi-e prea bine sa ma mai apropii si de calculator. Sau atunci cand mi-e rau si nu am chef sa tin cont de asta.
Din zilele astea mai nimic. Inca nu stiu daca de bine sau de rau!
Dar mai am din urma. Inca!

21.11
Sunt lihnita!
Mi-am luat cu mine la masa agend in care scriu, care imi aminteste de perioada liceului, cand de lene sa car un caiet pentru fiecare materie, incepeam din ambele directii, fara prea mare libertate de miscare in cazul greselilor care m-ar fi putut determina sa rup pagina. Era destul de greu sa scao de calculul gresit din tema la matematica fara sa fac sa dispara jumatate de secol din lectia de istorie. Sau punctul culminant din operele literare commentate pe larg (desi la de-astea nu prea m-am inghesuit. Mi-au ajuns pentru indeletnicirea asta logoreica tezele trimestriale, pentru care n-am citit niciodata bibliografia, pentru simplul fapt ca era obligatorie). Plus ca la romana aveam o profa careia ii placea sa-i redai (cat mai exact, desi n-o mai ajuta memoria) parerile si ideile celorlalti despre o anume scriere. S-apoi, sa-mi fie cu iertare, nu afirm ca as fi fost in stare sa aduc ceva nou in interpretarea artei scrise. Nici pe departe! Am incercat, totusi, macar exprimarea sa-mi fie proprie.
Abia mai tarziu am ajuns sa apreciez elocventa altora in exprimarea unor trairi pe care n-am fost capabla sa le pun in cuvinte.
Atunci aveam treaba diar sa o reneg pe cat puteam pe profesoara, din gandirea mea inca in forma fluida, nici macar buna inca de modelat, capabila sa acumuleze, sa creasca, dar fara sa ia vreo forma.
Iar dezavantajul asta cu pagina care nu poate fi rupta doar pe-o parte am descoperit-o dureros, dupa ce am luat o nota mica la o lucrare la care am copiat cuvant cu cuvant din caiet. De ce? Pentru ca gresisem ceva la sud si nu am realizat ca nordul a ramas fara ancora, iar dupa cateva saptamani de purtat in ghiozdan, pagina neancorata a cedat si a zburat in cele patru zari. Imi lipseau batalii intregi, vieti de soldati si popoare intregi. Evident, am copiat fara ele.
Mi-a prins bine, totusi, a dat bine la veridicitatea invatatului pentru lucrare. Ce sa fac, daca doar atat am tinut minte?! :P
Am inceput asadar agenda cu inceputul, cu preturi pe metru patrat, iar din capatul celalalt, cu ale mele ganduri.

… Mi-i draga vara!
Si parca cu fiecare z ice-mi apropie iarna, cu fiecare turture pe care mi-l rup din sprancene, o simt mai aproape, mai calda! Mai vara!
Si parca o aduc si in cei din jurul meu, parca lumineaza din interior, iar zambetele le culeg ca pe picaturile de roua din campuri, in diminetile de vara ce ne permit sa fugim cu gandul la o zi racoroasa.
Si am gasit navigand pe net reflexia perfecta a ceea ce simt.
Statea acolo, ma astepta sa-mi inghete nasul ca s-o gasesc.

:P pacat ca n-am reusit sa transcriu la timp din agenda si am folosit imaginea intre timp

Parinti hermafroditi

Am fost crescuta de parinti hermafroditi!
Psihic.
Sau mai degraba am primit o educatie hermafrodita!
Un tata care si-a dorit baieti, iar dupa trei incercari nereusite; dar care, fara falsa modestie, au esuat in trei femei extraordinare (daca nu prin ceea ce sunt, macar prin legatura dintre ele); s-a multumit cu ce-a primit, sau poate n-a stiut mai bine.
Am fost crescuta ca un baietoi. De fapt, am fost crescuta ca un copil, de orice sex ar fi el, care este in stare sa tina piept oricarui adversar si capabil sa puna la punct pe oricine i se punea contra fara sa aiba dreptatea de partea-i.
Simt lipsa barbatilor din viata familiei mele ca pe un handicap. Pentru ca nu-i cunosc, nu le cunosc nevoile si nu stiu cum sa le fiu… femeie, si nu partener sau adversar. Si inca unul redutabil, caci nu m-a invatat nimeni sa fiu slaba.
Am cazut, DA, de multe ori. M-am impiedicat si m-am adunat apoi de pe jos, dar tocmai asa am aflat ca e important sa cunosti pamantul pe care calci, si cum poti face asta cel mai bine daca nu lipindu-ti fata de el? Inhalandu-i emanatiile care nu ajung mai sus de nivelul talpilor. Si mie imi mai TREBUIE si sa stiu cat poate duce, si care-s zonele unde-i mai bine sa merg taras. Si mai ales sa-i cunosc nisipurile miscatoare.
Asta doar pentru cand calc pe el, si nu plutesc prin nori, cum nu de putine ori mi s-a intamplat de cand ma stiu.
Singurul bunic pe care l-am cunoscut a fost sotul surorii bunicii, un om cu deprinderea bauturii, dar din cuvantul caruia sotia lui n-a iesit niciodata. Pentru ca avea intotdeauna dreptate? Nici pe departe! Nu! Pentru ca asa a fost crescuta.
Bunica a fost de cand o stiu singura, iar daca am invatat ceva de la ea, desi eram inca un copil cand am parasit casa copilariei fericite de la tara pentru apartamentul scolar, asta a fost sa nu depind niciodata prea mult de nimeni.
Am aflat cum sa fiu baiat doar de la tata (prea putin, caci am crescut la tara, la bunica) si de la cei din jur. Cei care stiu ca daca nu iei singur ce consideri ca ti se cuvine, n-o sa-ti puna nimeni in gura.
N-am invatat, ca sora bunicii, ca daca fac de mancare si ingrijesc casa, tot restul e adus de barbat in casa. Restul, fie el buna stare, liniste si pace sau un vulcan activ.

Apa Vietii

M-am pregatit si eu in sfarsit pentru “Zambetul de Craciun”, cadourile “prin rotatie”, si anume in ultima seara si din pacate doar cu planul B, care nu exista initial, dar l-am inventat la fata locului.
E LICHID!
Uitasem de el, pana m-am urcat in troleu, m-am asezat pe scaun si mi-am pus frumos rucsacul pe genunchi.
Ni mi-a fost prea bine ieri, asa ca dupa masa de pranz n-am mai adaugat nici un supliment, iar bietul meu stomac era “cam” ametit de foame.
Imi place sa ofer cadouri si eram foarte multumita ca am reusit sa gasesc ceva inainte de chiar ultimul moment.
La primele zgaltaituri ale troleului am auzit (printre melodii), sau mai bine zis am simtit vibratia transmisa de pretiosul lichid.
M-am simtit mai implinita decat daca m-as fi bucurat in prealabil de o masa copioasa!

6 decenii

Ieri tatal meu a implinit 60 de ani.
Am fost in vizita la masa, ca sa-i uram la multi ani si sa ne bucuram impreuna. Au aparut desigur si replicile: “Ce-am imbatranit?” “Ba nu, sunt inca tanar!”… de-astea, de-alea batranetii J

Am primit de Mos Nicolae un iPod, de care sunt pana peste poate de incantata. Intr-atat de incantata incat nici n-am reusit aseara sa il las din mana, nici macar la masa. M-am comporatat exact ca un pusti rasfatat, care sta la masa (si nu orice masa, ci una cu o ocazie speciala) cu o ureche in conversatie, dar cu o casca agatata in ureche, fara sa poata renunta la lumea virtuala. Am vazut in ipostaza asta a mea o etapa a tineretii, pe care credeam ca am depasit-o de mult. Cum sa pot, totusi, sa nu ma bucur ca un copil, de un jucarie noua?
Plecand apoi de la masa mi-au venit in minte si mai multe amintiri decat s-au dezbatut la masa. Am vorbit acolo despre copilaria fericita si lipsita de griji de la tara, apoi, in drum spre casa, mi-am amintit cum acum 10 ani, cand mama avea 50 de ani (e doar cu un an mai mica decat tata), si ne urcam impreuna in nuc, pentru recolta de toamna. N-am vazut nici o clipa in ochii sau in comportamentul ei ca ar fi constienta de varsta pe care o are.
Faptul ca tata a implinit 60 de ani m-a facut si pe mine sa realizez ca nu mai sunt o fetita. Nu mai eram eu demult, dar atata timp cat are cine sa te rasfete ca pe un copil, e destul de greu sa te desprinzi de aceasa conditie. Ma apropii si eu de varsta de 30 de ani, varsta la care ai mei aveau primul copil.
Nu pot spune ca imi doresc unul acum, chiar departe de mine gandul. Mai am de crescut copilul din mine. Si tot ieri am plecat spre casa cu doua codite impletite, de care mi-am amintit abia acasa. Si nus' ce mi-a venit, da' m-am tuns! Asa ca azi nu mai am par de codite impletite. Doar de-alea Sandi Bell.
Imi doresc si pentru mine aceeasi inconstienta in ce priveste varsta.
Dar parca mai scrisesem eu candva de ai mei parinti copii! Sa vad pe unde-o fi! Sau doar am gandit?

mood indigo

Ce-o sa mai regret maine ca nu am somn...
Am redescoperit zilele trecute Anouk.
Am ascultat noul album, iesit de curand, si care nu prea seamana cu ce stiam eu. De fapt, habar n-aveam cine canta cand ascultam.
E aproape total diferit, e dulce, suav si de drum de ora 4 si ceva dimineata, cu sistem de navigare care o ia razna, de drum pe care nu il cunosti si nici nu iti pasa de el...
Mi-am amintit de atatea zeci de drumuri de cand am descoperit-o prima oara...
In seara asta am luat la pas, inVINuit, Pinot-izat de-a binelea, bulevardul Lacul Tei. Am aflat unde se afla depoul Floreasca, am bantuit pe strazi blocate, mi-am murat picioarele.
De mult nu mai tin minte sa nu-mi fi pasat de ele.
Acum ceva timp am bantuit pe drumuri de-a dreptu' marine.
Nu stiu cand o sa scriu despre ele. Poate cand o sa mi se termine energia pe care am sustras-o marii. Incredibil cum poti cara atat cu tine intr-un pachet atat de mic, fie el creier sau suflet.
Dar nu-mi pot aduna gandurile la ora asta, pentru ca ele nu au umbrela si se misca greu din cauza ploii, iar strigatu-mi este amutit de sunetul stropilor pe stresinile caselor si pe umbrela pe care am pastrat-o numai pentru mine.
Anouk - It's so hard... & I alone
prea multa Anouk face rau la creiras. Astept sa piratez albumul.

pauza de prânz

Părăsesc acum câteva minute biroul pentru a lua loc la masă, să-mi aştept mâncarea la cantină.
Mă aşez la masă, cu ochii în televizor, care deşi e mut, ascultând între timp cu o nemăsurată încântare radioul, îmi mai distrage atentia de la treburi.
Azi n-am prins Harry Potter sau seriale fantastice. Azi ştiri!
Careva îsi cântă în radio durerea după plecarea iubitei, iar la televizor citesc ştirile. Le contorizez astfel:
O domnişorică ROZ din bust pană în ochii acoperiţi cu machiaj zâmbeşte pe fundalul unor ştiri cel putin ameţite, dacă nu ameţitoare:
13:15 – Ştire: I-A SPART CAPUL CU TIGAIA.
Pe buzele mai jos prezentatei Valentina Costea, adusă cu salvarea la spital, plină de sânge (pe care, pentru a nu oripila publicul spectator, îl acoperă cu pixeli măriţi), citesc:
“M-a bătut bărbatu’! Cu tigaia m-a bătut!”.
Citesc cu uşurinţă be buzele ei, pentru că vorbeşte rar. Judecând după privirea tulbure şi mersul legănat, nu din cauza loviturii, ci cel mai probabil a acoolului.
13:18 – Ştire: CONCERTE CU UN STRADIVARIUS
Aici apare (şi numai el şi ascultătorii lui ştiu ce declară) ministrul culturii, mult respectatul domn Iorgulescu. Pot doar să presupun că laudă virtuozitatea interpretului, pe care eu personal nu reuşesc să îl leg de fizionomia celui care caştigase dreptul să folosească Stradivariusul mult disputat… dar poate-i vorba de altă podoabă a patrimoniului…
13:23 – Ştire: Asererea la Alba – ELENA LA BAL
O domnişorică brunetă, cu părul intins cu placa, se ridică din public pentru a primi nu ştiu ce distincţie. Nu ţine discurs, dansează sau improvizează pe scenă…
13:26 – Ştire: Constanţa: VIAŢĂ AMARĂ
Case igrasiate, bătrâni mucegăiţi, jucării aruncate prin colţuri murdare…
Crina Cojocaru – mama! Declară şi ea naiba ştie ce, eu nu o aud.
Iau o gură de pilaf, îmi frig limba.
Norocul meu, căci l-am primit aproape insipid şi-am reusit să scap în el piper cât pentru un batalion si sare cât pentru o turmă de capre. Mănanc un terci fară gust, dar ţine măcar de cald, dacă nu de foame...
13:27 Ştire: TREMURĂ LÂNGĂ TARABE – Azi-noapte, Sibiu
Oameni înveliţi cu plăpumi prin pieţe, apoi acoperiţi cu celofan.
Domnişoara ROZ zâmbeşte sau ia o mină gravă, după caz, toate cu o uşurintă uluitoare.
13:28 Săru’mana pentru masă!

wind under my wings, sand under my soles

distorted reflection on my life
Originally uploaded by Lo Li

duminica ma intorc de la mare.
am plecat de cand am deschis prima oara discutia...
acum cateva saptamani, peste o masa de lemn, peste un pahar de vin, peste zambete, peste fum de tigara, peste palme, incheieturi, unghii, dinti...
am plecat pe valuri si ma intorc cu trenul.
sa vad daca pot ramane :)

on the subway

feeling good
Originally uploaded by Lo Li

si ce daca sunt in metrou, in viermele subpamantean, si ma reflect in geamul lui murdar, asa, imbracata in geaca mea de ski si cu rucsacul in brate, daca am loc, si cu cartea pe genunchi...
si ce daca n-am apucat sa mananc, acum visez doar la o cafea...
si ce daca m-am trezit la 7, dupa o noapte in care am dormit putin si prost, m-am dus la baie si m-am trezit ca n-am (inca) ce cauta acolo, ca nu-i joi si ca nu azi mergem la cafea...
si de daca am murit de ciuda ca n-am mai intarziat sub patura calda...
si ce daca acum sunt la serviciu, unde ajung cu orice altceva decat cu metroul, iar toate cele de mai sus sunt mai mult in imaginatia mea decat in realitate...
asa-mi vine mie sa ma reflect in geamul metroului, si nu altfel!
pentru ca asta am acum in suflet.

Sunt zile in care simt ca-i mic. El, sufletul!
Apoi ma caut prin el fara sa-i dau de margini...
Sunt zile in care simt ca-i negru. Tot El, sufletul!
Apoi simt cum ma incalzeste pe dinauntru si stiu ca are inauntru un soare...

Multi zic de ochi ca-s oglinda sufletului. Mie mi-ar placea azi sa ma vad prin ochii altora.

"Olandezu' zburator" sau aniversarea a 29 de ani...

... de existenta in mediocritate, in noroi, inainte de sarbatorirea careia ti se taie de sub picioare orice sprijin.
M-am angajat de putin timp la o firma cu capital olandez, care se ocupa, pe langa altele, si cu trimiterea oamenilor la munca in strainatate. Strainatate pentru noi, desigur, caci pentru ei este Acasa.
In Olanda, deci!
Acolo unde multi dintre tinerii romani fara perspective in tara (fie pentru ca n-au avut noroc in viata, fie pentru ca nu au forta sau stiinta sa si-l croiasca) isi imagineaza ca toti cainii umbla cu covrigii in coada.
Pentru ca va trebui sa ma ocup eu de toate problemele lor acolo sau in tara, am luat dosarul la studiat. Aveam pe lista 12 oameni. Cum trebuie sa plec cu ei, aveam sa fiu nici mai mult nici mai putin decat numarul 13.

Nu sunt peste masura de superstitioasa, dar cum inca nu mi-au crescut nici aripi (ca sa pot apela la ele destul de des, dar mai ales in cazuri de urgenta) si nici salariul intr-atat de european incat sa-mi permit zboruri dese cu avionul, ergo nu m-am bucurat inca prea des de aripile motorizate ale companiilor aeriene, gandul la un astfel de zbor imi ridica putin parul pe spinare.

Mi-am dorit atunci sa se intample CEVA, sa nu poata merge toti oamenii de pe lista.

Ei bine, unul dintre ei s-a razgandit, se saturase sa fie dus cu vorba, caci de plecat trebuiau sa plece, saracii, din mai.

Oricum, cert e ca ramaseseram 12, iar eu eram oarecum mai linistita.

Dar cum nu este scopul nimanui in viata asta amarata sa ma faca pe mine multumita, am aflat in ziua in care trebuia sa iau biletele ca am ramas doar 11.

Unul dintre tinerii de pe lista a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni, iar acum este in coma, tinut sedat pentru ca nu stie nimeni cum ar putea reactiona, la orice stimul, chiar si unul care familia considera ca i-ar putea fi benefic.


Am aflat asta ieri!

Si tot ieri am aflat ca si-ar fi aniversat cei 29 de ani.

Ani in care, pusi cap la cap si trasa o concluzie, n-a reusit decat sa viseze la un zbor!

Nu stiu de ce m-a afectat atat de tare chestia asta, nu apucasem sa-l cunosc...


Poate pentru ca nici eu nu am facut eforturi speciale pentru a merita ceea ce mi se da, dar totusi primesc atatea. Cu varf si indesat, as putea spune!

Atat de multe incat astept cateodata sa-mi vina nota de plata...


Mi-ar placea sa pot plati in rate, caci daca trece peste puterile mele macar ma obisnuiesc cu povara.

Vreau sa plec la mare in weekend si nu pot sa neg ca ma gandesc cu strangere de inima atat la zborul ce va urma, cat si la acest drum, mai scurt, pe meleaguri romanesti.

Mai am astfel de momente in care sper sa existe cineva care sa aiba grija de noi...

miercuri

mi s-a pus intr-o zi de miercuri pata pe aceasta zi.
si azi tot MIERCURI a fost! de sus pana jos, de la inceput pana la (sa vedem) sfarsit!
are un CEVA al ei, care chiar ma baga in boale!!!

de ce oamenii pe care ii cunosc sunt mai frumosi decat necunoscutii

13 novembre
iar marti.

Merg in autobuz, in drum spre casa. In drum sigur spre casa, dar pana acolo mai am cateva opriri de facut. Una la o bere si alta la scolarizarea pasiunilor. Macar una dintre ele vreau sa-mi devina mai mult decat familiara.
Vreau sa STIU sa surprind momente si poate chiar sa invat sa fabric momente. Vreau poate ca pe cei pe care-I cunosc (sau poate doar intalnesc intamplator) sa-i pot pastra.
Si in drumul meu spre casa… desigur, cel ocolit, caci drept darc-ar fi nu l-as mai recunoaste… stau in autobuz si zaresc intr-o intersectie aglomerata un chip pe care il cunosc. Imi sare in ochi si iese din multime omul nu pentru ca are geaca galbena intr-o zi (e deja seara, asa ca nu mai conteaza) gri.
Imi sare in ochi pentru ca il recunosc. Incepusem sa scriu gandindu-ma la oamenii pe care ii cunosc, dar nu pot merge asa departe, pot spune despre acesta doar ca l-am cunoscut. Si totusi imi sare in ochi si parca imi aduce si un zambet pe buze. Imi e o persoana aproape indeferenta, prietenul unui prieten, dar cu care mi-am intersectat de cateva ori calea, am stat candva la o bere, doua…
Cam atat!
Si totusi, imi aduce zambetul asta pe buze. De ce oare?
Ma intreb (el doar a declansat intrebarea) de ce reactionez, nu neaparat ASA, ci in general, de ce si LA ce reactionez. Ce anume din toata treaba asta imi bucura mie existenta?
De ce clipa aia in care zarim in multime o persoana cu care ne-am intersectat la un moment dat ni se insenineaza? Cine NE sunt acesti oameni si cum intra ei in viata noastra? Caci zambetul ala (in unele cazuri poate fi un ranjet, o strambatura, o manifestare de dezgust) vorbeste doar despre faptul ca ei, DA, NE sunt, daca nu cineva, macar CUMVA. Ce ii face pe ei mai frumosi decat ceilalti omuleti din multime?

Caldura noastra umana

Originally uploaded by Eric Lafforgue

In prima saptamana de serviciu am avut de facut un drum pana la Targu Mures, in, zic ei, inima Ardealului. Oricum, pe cat se poate de aproape de ea.
Aveam de dus si de adus acte si de lucrat cu Inspectoratul Teritorial de Munca.
Acum, stim cu totii ce cosmar este lucrul cu functionarii publici, si desigur, nu m-am crezut nici eu mai breaza si m-am pregatit de cu seara pentru cateva ore bune de stat la cozi si nervi cat cuprinde.
Ei bine, nu stiu daca si-au batut joc de mine femeile de acolo si nu au vrut sa ma ajute, de m-au uschit asa de repede si fara complicatii (pentru ca am aflat cu ocazia vizitei respective la functionari ca m-am deplasat degeaba), dar macar nu m-au facut sa ma simt ca ultima farama de pe pamant si cu siguranta nu m-am umplut de nervi.
Am avut parte de atata caldura umana pe toata durata sederii mele acolo, incat nu m-a surprins foarte tare faptul ca am dat de ea in aceeasi, daca nu mai mare masura, si in microbuz, in drum spre casa.
Fie ei ardeleni ce se duceau cu treburi la Bucuresti sau bunici cu nepoti ce se intorceau acasa, in frigul din microbuz, pe care soferul fumator avea grija sa il intretina, orice raza de caldura era binevenita.
Chiar fara ajutorul soferului, cum la Predeal ninsese, iar Valea Prahovei e oricum magnetul incontestabil al soferilor... sa spunem neatenti, imprudenti, ca sa nu ii catalogam de la inceput drept IDIOTI; am avut parte de o portiune de drum pe care viteza de deplasare era de 5km/h, iar temperatura ce invaluia microbuzul in noapte era dureros de aproape de zero.
Am invatat astfel sa apreciez inghesuiala generata de urcarea din Brasov a mai multor tineri ce se bucurau de venirea iernii, si care nu doreau decat sa se intoarca in orasul unde se cazasera inainte sa li se faca pofta de-o plimbare, anume in Sinaia.
Mi-era mila de ei ca stateau in picioare, dar ma deranja tanarul care indesase geanta (probabil le-a fost teama sa nu ramana fara mancare...) langa scaunul meu, restrictionandu-mi simtitor libertatea de miscare a picioarelor, care s-asa erau imobilizate de rucsacul plin cu acte si de umbrela incomoda pe care am jurat ca n-o mai iau cu mine in afara orasului (desi biata faptura, si-a facut datoria cu varf si indesat in chiar aceasta deplasare), si mai ales piciorul pe care il lipea involuntar de al meu.
N-avea importanta ca era chiar simpatic, iar buzele vinete, mainile si urechile inghetate il dadeau de gol cum ca n-ar fi iesit inca din varsta teribilismelor. La fel si jacheta subtire cu care isi inchipuise probabil ca se va putea apara de frigul iernii.
Ce era important insa, si mai ales ce era important pentru mine, era faptul ca piciorul ala lipit de al meu era CALD!
Si faptul ca pana sa-mi dau seama, acest alt aspect al Caldurii Umane reusise sa ma afecteze si pe mine, si inca in cel mai placut mod cu putinta. Acum aveam si eu un picior (sau, desi abia mai tarziu mi-am dat seama, doar jumatate de picior) cald.
Nu-mi fac un obicei din a ma lipi de calatorii din autobuze, fie ei si atat de tineri si draguti cum era acesta.
Insa, caldura umana e o trasatura (iar in timpul ierni cu cat e privita mai indeaproape si mai la propriu cu putinta, cu atat mai placuta...) deloc de neglijat, asa ca m-am bucurat si eu cat am putut mai mult de ea.
Am (cam :-) ignorat conventiile bunei purtari in public (mai ales fata de straini) si mi-am lipit cum am putut mai bine (fara sa dau de banuit totusi) piciorul meu pe jumatate inghetat de piciorul incalzit al tanarului, iar celalalt picior al meu de cel pe jumatate fericit, si am simtit cum renasc din criogenie.
Sigur, daca ar fi stiut tanarul, probabil s-ar fi simtit folosit.
Dar luand in considerare varsta-i frageda (dupa conversatie si infatisare nu i-as fi dat mai mult de 17 ani), cred ca pot sa afirm fara sa ma insel ca avea destul timp sa se simta folosit, iar cu timpul, poate chiar sa invete sa ii placa :-)

ma TIN bine :))))

Am primit azi (zic asta acum pentru ca oricum am imbatranit si nu mai tin minte altele, mai indepartate), cel mai tampit compliment (sau eu asta cred c-a vrut sa fie) de la colegul de birou.

Am ajuns inaintea tuturor la birou, si cum de ceva timp am si cheie, n-am mai stat la cantina, la un ceai sau altceva.
Am facut in schimb, curat prin birou, am maturat pe jos, sters birourile, facut ceaiul (oricum numai eu il beau. De-ala bun, nu amaraciuni la plic) si aveam o stare de spirit foarte buna, pentru ca (realizez asta in fiecare luni dimineata) imi plac diminetile de luni.
Colegul meu de birou (care in afara de faptul ca nu asculta rock si are cu doar 3-4 ani mai putin decat mine, poarta pe mana o bratara cu pietre pe care sunt pictate icoane. NO comment!) a ajuns urmatorul, si pentru ca eram eu pe-aici, proaspata ca o zambilica si harnicuta ca o albinuta, ma intreaba de-odata daca fac sport?!
Nu!
De ce?
Bine, nu sport in toata splendoarea cuvantului, ci doar agitatia mea preabinecunoscuta si faptul ca de cand merg mai rar la dans am decis sa urc numai pe scari cele 7 etaje pana acasa. In fiecare zi incerc sa numar treptele, dar mereu imi amintesc de asta prea tarziu ca sa pot tine sirul. Sambata, cu gandul la vinurile portugheze din magazinul de la Morarilor, era sa merg mai sus, la 8, tot numarand :P.
Raspunsul lui: "pentru ca vad ca TE TII DESTUL DE BINE! (capslock adaugat de mine)
Ma TIN?
:))))))))))))))))
Adicatelea am atatia ani incat ar fi justificat sa arat ca ale mele colege mai in etate (si cu 1-2 nasteri, care dupa parerea mea oricum nu justifica iesirea din forma, la activ).... ???
M-a amuzat teribil!
Nu i-am mai spus, ca iar imi spunea ca el e mai conservator :))

Oricum, sa stea linistit, cu toata alergatura mea pe scari, daca mananc in fiecare zi mancare gatita la pranz... i'll catch up :))))
Sa ma mai trimita astia in delegatii, sa mor de foame pe drum!
E-adevarat ca pica de pe mine pantalonii, dar asta in speta pentru ca imi plac pantalonii largi, iar la ultimii nu m-am invrednicit sa-mi iau curea :D
Zici ca-s fix ai fratelui mai mare, de-ar mai avea loc pe langa mine si sora mai mica :))

foi de varză, solzi de pe peşte... hai mai bem un păhărel!

de ieri pe azi :P

Muicăăăăăăăăăăăă!

Ce m-a pălit aseară, în drumul spre casă, trecând prin piata Obor, o poftă de salată de varză….
De fapt la ieşirea din piată, pentru că atunci când am trecut pe la legume nu m-a atras nimic, în afară de prazul lui nea’ Mărin. Dar pentru că mi-era prea lene să m-apuc să-l gătesc odată ajunsă acasă, am renunţat. Şi pentru că nu aş fi avut unde să-l pun. Ploua, aveam de ţinut umbrelă, iar în rucsacul pentru laptop… hai, hai!
Nu de alta, dar ştiu exact cum miroase prazul ţinut în rucsac, de pe vremea când unei prietene, pe vremea aia colegă de facultate, îi căzuse rău cu tronc un oltean, iar de ziua ei am ţinut să o amuzăm cu o legatură de praz împachetată frumos pe post de buchet de flori, pe care a trebuit să-l transportăm până la facultă prin metrou.
Am renunţat aşadar la ideea prazului. Doar ca trecând prin noroaiele de rigoare, în general ale sectorului doi, dar în special ale pieţei Obor, care-s atât de greu de descris cuiva care nu a trecut niciodată pe-acolo; am trecut pe langă maşinile cu varză proaspătă. Cum am păţit mai demult cu cojile de pepene aruncate lângă un stâlp, n-am putut rezista.
Dimineaţa, mergând cu căştile în urechi, am dat la radio peste o melodie despre Bucureşti.
Am tot încercat aseară s-o găsesc, convinsă că e a lui Gică Petrescu.
Am savurat cam tot ce-am găsit, doar că nu ACEA melodie.
Cânta de Bucuresti şi de amor cu o fată din Obor, care, spunea el, nu se compară cu nimic.
Am avut si eu parte de aşa ceva!
Nu vă faceţi griji, eu mi-s de Pantelimon mai nou, chiar dacă ilegal!
Am trecut doar pe lângă manifestarea uneia, pe lângă întânirea plină de foc a unor (după cum erau imbrăcaţi şi după mâinile cu care se îmbrăţişau) muncitori ai pământului. Şi după feţele obosite într-un ANUME fel, îţi dădeai seama cu uşurinţă că erau prieteni vechi de-ai alcoolului.
Oare cum ştiu ei să iubească?, mă intrebam trecând pe lângă ei, încercând să nu ma holbez.
Aveau ceva brutal în ei, nişte oameni abrutizaţi, consumaţi.

E-atât de ciudat să treci (mai ales după melodia de dimineaţă) prin realitatea asta atât de românească ascultând melodii din zări atât de depărtate. Nimerisem la radio o melodie de prin insulele exotice Reunion, Mauritius, Seychelles.
Oamenii işi cântau bucuria de a dansa în soare, iar noi ne scăldam (şi încă ne scăldăm) în noroi.
Cu toate aceste gânduri adunându-mi-se buluc în cap, am purces la cumpărarea unei verze mici, ideală penru o salată.
N-am realizat decât după ce am platit-o că “domnul” de la coada maşinii nu avea pungi!
Trebuia, aşadar, să mă descurc cu ea.
Cum asa? Apăi, să mă nea’ Mărin-esc de tot!
Ia varză, desfă rucsac de laptop (laptopul e de marţi la serviciu, pentru că încă nu am calculator la birou şi nu pot rezista fără internet :P), bagă varză, închide rucsac, arată caraghios în faţa cuplului cu idila de Obor, şi mergi mai departe!

În încheierea acestei incursiuni nici o varză nu a avut de suferit, deoarece în drum spre casă am dat de ardei graşi (pentru o salată de ardei care pe mine mă înnebuneşte) proaspeti, şi de ardei copţi, care-mi sunt dragi ca amintirile din copilărie.
N-am făcut nici salată de varză şi nici n-am găsit melodia cu pricina, dar Oboriada se repetă zilnic, aşa că probabil voi avea toate sanşele să reeditez episodul, poate cu alţi protagonişti ai idilei.

Am I a brain? or JUST a brain?

doi a unspea

"You do not know that you are not a brain, suspended in a vat full of liquid in a laboratory, and wired to a computer which is feeding you your current experiences under the control of some ingenious technician scientist (benevolent or malevolent according to taste). For if you were such a brain, then, provided that the scientist is successful, nothing in your experience could possibly reveal that you were; for your experience is ex hypothesi identical with that of something which is not a brain in a vat. Since you have only your own experience to appeal to, and that experience is the same in either situation, nothing can reveal to you which situation is the actual one." (Introduction to Contemporary Epistemology, 10)
zicea un nene, mai destept de felul lui, Jonathan Dancy.

Treaba e ca la ora asta (pacat, as spune) nu prea imi pasa. Acum as vrea (cu trimitere directa la Matrix, ca doar nu degeaba l-am vazut de atatea ori, in mai bine decat 3 limbi straine) sa stau frumusel si sa simt gustul vinului si-al fripturii.
Atingerile apei pe peiele cand fac dus sau cand ploua, si aerul rece care-mi ingheata narile in timpul iernii. Chiar si daca sunt doar niste senzatii.

Ia un loc pe bocancul meu! Te duc eu unde vrei s-ajungi.

trei's'unu a zecea
de pe o alta marti pe miercuri!


Cand eram mai mica, mai tanara adica, eram mult mai combativa cu cei din jur.
Imi aduc si acum aminte ce pumni pe spinare le-am tras unora, pentru un gest pe cat de simplu pe atat de imbecil, si anume, orice se inscria in categoria atingere voita, desantata pe strada.
Aveam o viteza de reactie incredibila, nici nu-mi dadeam seama cum puteam reactiona asa de repede.
Aveam bratul ca un resort, care reactiona la cel mai mic stimul. Nu mi s-a intamplat totusi niciodata sa reactionez gresit, sa ma fi inselat in privinta cu intentia "interlocutorului".

Aseara am plecat spre casa... mint, am plecat de la serviciu, ca nu eram in drum spre casa, decat indirect, pe jos.
Din adorabila mea Sosea Andronache pana la Universitate, unde aveam sa savurez o narghilea al carei fum ma ametea inca inainte sa plec intr-acolo. Este un adevarat calvar, pe care n-am fost in stare sa-l mai indur inca o data, sa parcurgi acest drum blocat intr-un mijloc de transport, mai ales daca nu mai ai ce sa citesti.
Am terminat cartea pe care am devorat-o saptamana trecuta (e plina de insemnari), dar as fi recitit-o oricand cu placere. Am ales, totusi, sa o rumeg putin, si oare ce modalitatea mai buna decat sa imi iau picioarele la spinare si sa plec in drumetie. Toata Soseaua Colentina e in constructie si reconstructie, iar podul peste care am trecut mi-a trezit nu numai amintiri din copilarie (aici am facut clasa I), ci si temeri cat se poate de reale, avand in vedere cat este de subred.
Am trecut pe langa scoala in care am petrecut primul an din viata de scolar (pentru asta poate atasez si poza standard, cu stiloul pe cartea de citire :P, si in cazul meu, singura in care am pampoane. Spuneam mai demult ca nu am purtat niciodata. Se pare ca m-am inselat. Sau mai degraba ca m-au tradat parintii!). Am vazut pe zidul acesteia, si inca ma intreb de ce nu m-am oprit sa imortalizez pe camera o inscriptie care mi-a dat putin de gandit. De obicei sunt insemnate zone speciale pentru vicii, cum ar fi fumatul. Ei bine, pe zidul asta se latea cat putea de frumos urmatoarea inscriptie: "LOC REZERVAT PENTRU PARINTI!”. Mi-am pus cateva intrebari, dar n-am staruit si am plecat mai departe.
Inaintand prin praful de la constructia strazilor si prin gazele de esapament de la utilajele de mare tonaj care se tarau pe sosea, ma simteam acoperita de balele lor melcoide, murdare si pe care le lasau in urma uc sau fara voie.
Era noroi, dar era ok, esarfa-mi era albastra, iar mergatorii rosii, acoperiti partial de raiati electrici.
Aveam culoarea mea si incercam sa nu ma canesc prea mult de griul citadin.
La un moment dat, intr-un loc ingustat peste normal de masinile parcate pe trotuar, veneau spre mine (mi-am dat seama de prezenta lor abia dupa ce au trecut de mine) un card de ... sa le zicem oameni.
Unul din ei a facut o absolut inteligenta si matura miscare si l-a impins pe un altul peste mine. M-a lipit de masina murdara din dreapta si m-a calcat RAU pe picior. Dupa ce-au trecut am stat si mi-am analizat putin atitudinea, pentru ca nu am inteles-o prea bine. Anume, am stat si m-am uitat la desteptul de pe piciorul meu, neschitand absolut nici un gest sa-i dau de stire cum ca ma deranjeaza prezenta lui. Nici nu stiu, de fapt, daca m-a atins prea tare manifestarea asta animalica.
Am asteptat doar sa-si ridice (aseara, in drum spre narghilea aveam mai buna inspiratie pentru cuvinte) imbecilitatea de pe bocancul meu rosu si sa imi permita redresarea la pozitia verticala.
Nici macar nu am avut o expresie scarbita pe chip, desi noroiul din jur si hainele-i murdare ar fi indreptatit-o din plin.
Imi treceau mai multe prin cap.
Acum ma intreb doar daca aseara m-am comportat normal sau anormal. Nu generic vorbind, ci in ce ma priveste. N-am reactionat, desi imi sta in fire sa o fac, sau nu imi mai sta in fire sa reactionez la astfel de stimuli?
Ma intreb doar retoric. Nu caut raspuns, pentru ca probabil l-as gasi.

Si pentru ca noii mei colegi s-au crucit auzind ca am mers pe jos timp de-o ora (desi cu masina facusem pana aproape in acelasi punct o ora si jumatate numai cu o zi inainte), iar eu le-am povestit probabil tocmai pentru ca stiam ca au sa ma considere AFARA din normalitate; desi nu stiu cat imi pasa atunci cand asta vine de la niste oameni care ma plictisesc (la fel cum cu siguranta si eu plictisesc pe altii); le-am introdus in peisaj si imaginea bicicletei de la intrarea in cladire, care este tot a mea, am venit dimineata calare pe ea, dupa ce drumul de aseara m-a facut sa inteleg ca oricat de murdar ar fi, se poate aborda.

Nu mai stiu ce altceva imi trecea prin cap aseara, desi scriu acum mai la cald decat povestea cu caldura umana.
Pentru aia imi trebuie insa climatul necesar J.

tandari

doua'j'doi a zecea

La dracu cu toate obiceiurile!
Pai, numai bine ca aveam si eu cateva. Din care unul chiar foarte sanatos!
Si anume sa ma las asteptata la intalniri (nimic urmarit, voit, pur si simplu mi se intampla. Doar ca atat de des se intampla, incat il pot numi deja obicei). Nu asteptare din aia nesimtita, cand te intrebi daca mai apare omul, daca ai inteles bine locul sau, si mai mult, daca ai inteles corect ZIUA stabilita pentru intalnire.
NU!
Intarziam doar cat sa aiba omul timp sa-si zica: Ei, uite, am ajuns la timp!
Dar ce pot eu sa fac atunci cand CEVA mi-o ia inainte si nu mai am stare, cand nu numai ca imi calculez gresit timpul in care trebuie sa ajung, ci chiar nu-l mai calculez deloc?!
Ajung la intalniri cu cin'spe-douaj' de minute inainte.
In functie de persoana asteptata, ma anunt. Dar tot in functie de persoana asteptata, aceasta poate sau nu sa ma ajute, inainte de ora stabilita, adica sa ajunga tot ca mine, mai devreme.
Oricum, n-ar fi asa o mare problema faptul ca ajung mai devreme, doar poate faptul ca isi gasesc gandurile portita sa ma napadeasca. Si faptul ca, fir-ar ea de toamna (lasa-mi toamna, pomii verzi...), nu e destul de lunga, sau de calda.
Chiar azi am ajuns prea devreme (ploua si e urat afara, ergo trafic infernal, iar tipa cu cheia de la birou are masina, ergo e prinsa in el, in trafic. Sigur, pe ea n-o ploua si nici n-o bate vantul!) in prima mea zi de serviciu.
N-am cheie, desigur, dar avem o cantina (cu care, ca veni vorba, am avut deja de incheiat conturi, din prima zi cand am venit in vizita si am ramas la masa), unde pot sta sa beau un ceai. Sigur, nu cel mai bun ceai, dar e cald macar.
Spun gresit c-am incheiat conturi, pentru ca deja beau pe datorie. Sau pe zambet, cum e la noi la fete :).
N-am avut bani!
Si nici nu mai am altii la mine, asa ca habar n-am ce-o sa mananc azi. Dar ACUM mi-e bine.
Port un pulover alb, nou, cum este de altfel si paltonul meu cel verde, raiat. Pe care dupa primul drum incoace deja simt ca-l irosesc pe drumul asta urat.
Urat, da!
Cu masini cu oameni urati, murdari si tristi. Sper sa nu ma numar curand printre ei.
Am plecat de la cantina, am baut ceaiul rapid s-am iesit in ploaie, ca sa nu intarzii la usa incuiata.
Am plecat ca sa uit ca nu am cu ce plati ceaiul. Sau masa de pranz, ca tot veni vorba de mancare. Asta cu vorba, deh, atat pot face momentan.
Sigur, sa mai pot gandi la ea, mai ales ca deja mi-e foame, Asta verde cu lamaie mi-e deja al doilea ceai pe ziua de azi. Primul, cel de-acasa, era doar ca sa imi incalzesc maruntaiele.
Acum sunt verde si pe dinauntru, si pe dinafara.
Mai bine apelez la carte, s-asa n-am timp, sau mai bine zis LOC, sa citesc in masinile cu care vin.

Scriam zilele trecute de plecarea la tara, care-a "degenerat" dintr-o zi in care am ascultat sfatul unui expert in domeniu (sau cel putin in opinia lui despre acest domeniu) s-am editat o varianta personala a zacutului.
Intr-una din zilele si mai trecute decat cele de mai sus, el zacea, iar la replica cum ca eu nu am timp pentru asa ceva, mi-a zis el, probabil intr-o doara (din letargia-i zacanda) ca ar trebui sa incerc.
Ei, nu m-am straduit eu prea tare, dar cand am avut ocazia, am tras de haturi, am oprit caruta si m-am dat jos. Dar numai pentru a ma urca intr-un leagan, in care mi-am petrecut ore bune la soare.
Si bineinteles, n-au ajuns gandurile din urma, desi (sau poate tocmai pentru ca) am avut o companie extrem de placuta.
Si cum zaceam eu mai abitir, mi-a trecut prin cap sa plec a doua zi la tara.
Aveam o singura problema. Si de data asta, tot banii.
S-a rezolvat repede, totusi. Un telefon si am aflat de al ai mei ca merg ei cu masina. Cum de obicei poposesc acolo doua zile, ma gandeam ca am salvat un drum, urmand sa fac rost doar de bani pentru drumul de intoarcere.
Ma anunta cu bucurie in glas (sau asa primesc eu vestea) ca se intorc in seara aceleiasi zile.
M-au salvat!
Inchei ziua cu speranta in suflet si cu hotararea luata!
Cu toata someria asta, m-am obisnuit, desigur, sa ma trezesc tarziu. Adica pe la 8, nu la 7:15/30, ca atunci cand lucram.
Totusi, pentru ca treburile ce le aveau ai mei de terminat pe la tara erau prin definitie matinale, am acceptat sa ma trezesc la sase pentru a fi la sapte la locul stabilit.
Nimic mai frumos decat mersul pe jos! S-anume de la "al meu" etaj sapte pana la parter. De ce "al meu"? Iesplic imediat, ajungem si acolo.
In scara blocului, la parter, parterul "lor", agitatie mare, doi politisti, "doamna" administrator si sotul 'mneaei, in jurul unui individ (cam dubios, ce-i drept).
Nici nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi vreo problema pentru mine. La ora aia nu-mi trecea oricum prin cap decat muzica din casti.
Pana in momentul in care unul din politisti, al mai burtos si mai fioros, face un pas spre mine, imi atine calea si-mi cere actul de identitate.
I-l inmanez cu dezinvoltura, stiind ca adresa din docoment e departe de-a fi aceeasi cu cea la care ma incarnez momentan.
Cu toata dezinvoltura mea, 'mnealui ma-ntreaba de adresa.
Pai, sunt in vizita, zic.
La un prieten, etaju' 9.
Chiar am un prieten la etaju' 9, da' nu stiam nici ce apartament, iar de faptul ca nici el n-are mutatia am aflat abia azi. Pe el totusi, l-a iertat politaiu'. Pe mine NU!
Am intarziat la intalnire, mi-am luat amenda jumatate (zic ei) din suma (tot ei zic) cuvenita, si mi-a pierit tot cheful de zacut.
Am o luna sa platesc amenda la CEC. Bani tot n-am, dar ce ma intreb e altceva. O fi ca la RATB, ca poti circula cu ea o vreme?
Wishful fuckin'thinking mai degraba!

Dar incepusem povestea pentru lupta cu balaurul cu sapte capete ce-avea sa se desfasoare la tara, dar vad ca ma pierd in detalii.
Just tryin' to see the big picture here.
Nu-mi place sa scriu retrospectiv.
Povestile nu mai au farmec si gandurile-mi se transforma. Si nu mai au caldura.
Era o poveste frumoasa, despre culesul de gutui, asta era balaurul.
Dar odata lupta terminata (si desi am avut intariri, tot el a castigat), povestea nu mai are acelasi farmec.
Pacat!
Poate voi reveni intr-o zi asupra acestei lupte. Mi-a facut sa fiarba sangele-n vine altfel decat in oras.
A reinnodat legatura cu copilaria mea, de care habar n-aveam ca se rupsese pe drum, cand ma impiedicam de bordurile citadine sau de smocurile de iarba din parcuri.
De fapt mai mult am dat cu capul in semne de circulatie amplasate regulamentar decat sa ma impiedic de borduri.

Hm, tocmai am aflat ca suntem la inceputul saptamanii nr. 43 a anului.
Curios!
Nu mi-a pasat niciodata sa le numar. Anul asta sunt 52.
Am tot revenit asupra ideii ca mi se invalmasesc in cap gandurile, iar eu incerc sa le inabus. De ce?
Pentru ca suna ca melodia lui Chilian, cu "ce caut eu in viata mea?". Si nu gasesc ca ar fi prea sanatoase.

aripi de bicicleta

sai’spe-a zecea. marti

Ii spuneam lui Oitza in sms ca o sa am material pentru poze pe noul drum spre serviciu. Macar atat! La cat de lung si urat e...
Deja am vazut la Costin Georgian, din autobuz, un om pe bicicleta.
Nimic neobisnuit, doar ca ducea pe cadru, cu labele din fata pe ghidon, un patruped haios. M-am crucit putin s-am murit de ciuda ca NU aveam aparatul, dar am ramas cu gura cascata cand am vazut langa caine, o gaina. Neagra ca o cioara, care se chinuia sa-si tina echilibrul.

Hope this is the begining of a beautiful friendship!

luni. lunea asta

6th floor nude
Originally uploaded by Andrew Shapter

cinspe’a zecea
luni!

Am facut o baie fierbinte inainte de miezul zilei, care sa-mi deschida toti porii si sa pot RESPIRA.
E-adevarat ca mi-am pregatit si un pahar de vin, care sa ma ameteasca, dar sa-mi fiarba sangele.
Nu-mi dau seama daca nu mai am aer in jur sau nu mai stiu eu cum sa respir.
N-am stiut de la inceput ca aveam nevoie de baia asta doar ca sa respir.
Vroiam sa-mi parfumez trupul cu lucruri straine, pentru a simti ceea ce vroia el sa emane.
Simt pielea cum deschide mii de guri lacome, care incearca sa inghita aerul din jur.
Imi vine sa deschid geamul si sa las aerul rece sa ma invaluie, sa-l simt pana in oase cum imi patrunde intreaga fiinta.
Chiar cu riscul de a nu-l lasa sa mai gaseasca iesirea, sa ramana mereu acolo si sa ma inbolnaveasca.
Imi ies aburi din trup daca pasesc afara si DA, il simt cum ma invaluie.
Dar balconul nu mi-e de-ajuns, asa ca ma parfumez asa cum vroiam la inceput si ies pe usa, pentru a respira oamenii, nu doar aer.

zece-a zecea

Marti seara, zece-a zecea 2007

Sta langa mine, in statia de metrou o domnisoara blonda, cu privirea trista si obosita, si mananca un croissant cu ciocolata. N-as putea spune ca-l mananca cu pofta, probabil doar isi astampara foamea.
Cand il termina, impatureste cu grija amnalajul gol ca pe o haina. Dupa care incepe sa citeasca ce contine. Sau mai bine zis ce continea. Asta abia DUPA ce l-a mancat. Sau poate si asta, doar pentru a-i trece plictiseala.
Termina de citit, baga patratelul minuscul de plastic (impaturit cu si mai mare grija dupa ce-a aflat ce contine) si suna pe cineva.
Are un ras cristalin, care contrasteaza puternic cu privirea obosita...
Dar ne vine metroul.

mustati pe roti

sambata seara, probabil in timpul concertului Muse; sapte-a zecea

M-a urmat un caine mustacios o buna bucata de drum.

Ciudat, dar nu PANA la tramvai, ci a urcat chiar cu mie. In picioarele mele.

Nu mi-am dat bine seama daca ma impiedica sau vroia sa imi arate drumul.

Totusi, tinand cont ca nu stia incotro merg, inclin sa cred prima varianta.

Poate vroia sa raman cu el, caci parea sa-i faca placere compania mea vorbareata (cand ne gandim ca nu era decat un caine mustcios pe care il vazusem prima oara) si dragastoasa.
NEcaracteristica pentru mine.
Nu pentru ca nu sunt de obicei vorbareata sau dragastoasa, si nici pentru ca nu mi-ar placea cainii, ci pentru ca imi este foarte frica de ei si incerc sa reduc interactiunea pe cat posibil.

Mai ales ca aseara, in drum spre concertul Kumm la care eu am ales sa nu merg, Raluca a fost muscata de unul, probabil la fel de dragut si mustacios ca asta, decat poate cu vreo polita de platit oamenilor sau doar ceva mai instabil psihic.

Oricum, s-a descurcat sa-i faca rost de cateva injectii antirabice. Slava Domnului ca am iesit si noi in sfarsit din epoca de piatra de pana acu’ si nu se mai fac in burta. Si ma astept si sa fi renuntat la a-i cere sa aduca patrupedul la spital, pentru investigatii.
Desigur, ultimele lui investigatii!
Dar de ce sa ne ascundem dupa deget, cu varf si indesat meritate.

Ei, si uite-asa se naste ura de rasa!
Mustaciosul meu in schimb a reusit doar sa atraga asupra mea comentarii din partea calatorilor. Din nou Slava Domnului, au fost totusi placut impresionati de purtarea lui si nu l-a lovit nimeni, caci as fi fost in stare sa ma bag pentru el si sa-l apar. Si nu stiu eu cum se fac chestiile astea de vitejie si eroism, cu atat mai putin pentru un caine vagabond.

Nici pentru alta vietuitoare de altfel, fie ea de orice rasa sau provenienta, nu sunt in stare sa spun ce-as putea face.

Praful lor

Vineri, 05 oct. 2007, ~17:00
Praful lor. De fapt al nostru, al tuturor.
Praful lor bogat si pantofii mei saraci. Ieftini!

Am umblat zilele astea de mi-am dat kilometrajul peste cap. Rau!
Am mers pe jos mai mult decat in drumetiile montane din ultimul timo sau dintotdeauna.
Daca stau sa ma gandesc, in vara asta, dupa ce am facut 24 de ore de la urcarea in autobuz pana in momentul in care am pus cortul (de data asta in Apuseni) am facut pe drumul de intoarcere basici in talpa.
A fost ingrozitor!
Eram atat de incantata de tot ce ma inconjura (si asta se vede cu usurinta din zecile de poze de pe drumul acela interminabil, incheiat intr-un tarziu cu un dus eliberaotr si o imbuibare binemeritata, dupa ce mancasem doar doua scovergi toata ziua.
Drum pe care am fost foarte tentata sa mananc niste caramele fasite pe drum, dar acre s-au dovedit a fi facut fata mult mai multor anotimpuri deact as fi crezut initial).
Dar sa revenim la kilometrajul citadin. L-am dat peste cap in cautarea unei slujbe, in plimbari in miez de zi (in ultimul timp, foarte mutine in miez de noapte) in incercarea de a-mi anihila gandurile. Am avut mare noroc cu toamna asta blanda, care momentan tine cu mine. Si cu pantofii mei ieftini.
Si din cati am, TOTI Nerezistenti la apa!
Azi o pereche a cedat! A zis probabil: DE AJUNS!
Opincile-astea au facut cunostinta cu mine la primul interviu din ultima campanie.
Apoi au avut ocazia sa ma si sustina, si nu ma refer la partea morala, intr-un dans indracit (caci cum altfel s-ar putea) intr-unul din cluburile bucurestene care desigur ca ea plin de lume.
Mi-am zis dupa seara aia ca daca n-au cedat sunt demne de incredere.
Ei, ce cred ele, c-am sa le pensionez si-o sa le ofer odihna binemeritata? Adica ce-s eu, fond de pensii private?!
O sa icerc sa le lipesc s-am sa le exploatez cat inca imi va permite vremea.
Inca nu m-am tacanit (de tot), s-anume inca imi face placere compania oamenilor; sunt inca un om normal (nu c-as fi fost vreodata iesita din comun) si DA, mi-as dori o pereche de pantofi noi, comozi, si probabil rezistenti la apa.
Dar nu numai ca imi lipseste partea din creier care sa stie sa faca afaceri profitabile pentru mine, dar in consecinta imi lipseste si bugetul in care sa ma lafai confortabil, asa cum am fost obisnuita pana acum. Nu sufar din aceasta cauza. Nici pe departe. Doar ca privesc altfel MULTE lucruri.
Am gandit si am simtit intotdeauna ca nu te defineste suma de bani pe care o castigi sau pe care o cheltui (desi in cazul in care cea de-a doua e mai mare decat prima, asta DA, poate spune cate ceva despre tine).
Si despre mine DA, spune! Spune ca nu cunosc limite!
De multe ori e greu cu chestia asta, dar si mai greu mi-a fost sa imi dezvolt o strategie dupa care sa INVAT aceste limite, oricare ar fi ele.
Uite, vorbind de modul diferit in care te face sa privesti restul lumii suma din buzunar; momentan, dupa ce mi-am rupt pingelele, avand de omorat vreo doua ore pana la intalnirea cu un prieten, am ales sa ma asez pe o banca (nu ca mi-ar displacea sau ca n-ar fi facut de mult parte din activitatile mele preferate) in parc, undeva aproape de matrou, pentru a nu mai merge apoi prea mult pe jos; si stau si-mi scriu gandurile in cerneala, si-mi face deosebita placere.
N-am mai facut-o de mult. Probabil simteam nevoia!
De zis mi-am zis (si poate chiar asa si e) ca n-are rost sa mai dau banii pe un bilet RATB cand n-as fi avut s-asa prea mult timp de stat acasa.

Tocmai mi-a trecut prin cap intrebarea: oare daca n-as avea deja stabilita ora intalnirii, daca nu mi s-ar face foame mai tarziu sau daca nu s-ar intuneca si n-ar scadea temperatura, CAT timp as putea sa stau aici si sa scriu? Oare m-as opri odata cu terminarea cernelii sau mi-as epuiza gandurile? Deocamdata ele curg continuu, dar nici stiloul si nici mana mea nu cunosc toate limbile necesare pentru a le putea reda cat mai aproape de adevar posibil. Si nu adevarul universal (daca exista asa ceva), ci adevarul LOR, caci de-aia si limbajurile-s atat de multe si variate.

... si bietele-mi pingele, drumurile lor astazi sunt departe de a se apropia de sfarsit.
Nu s-au epuizat nici cerneala si nici gandurile, dar acum vreau doar sa privesc in jur.
La altii! IN altii! Poate SPRE ei doar! Sau mai des PRIN ei.
(iar in urechi imi canta Lennon:
"Imagine all the people
living for today!”

Sure! I can imagine!
Si pentru ca azi aveam pe mess status: „we all sleep, but how many of us dream?”, el imi spune: „you may say I’m a dreamer, but I’m not the only one.” Vorbeam ieri cu o prietena (inca nu o cunosc indeajuns, dar cred c-o pot nuimi asa) si-mi povestea despre ciudatenia unei profesoare de-ale ei, care le vorbea intr-o stare apropiata de extaz despre o carte (catalogata de prietena mea ca PORNO) in care autorul (sau poate autoarea) poza cu diverse ocazii hainele pe care le dadau jos de pe ei amantii, inainte de a fi impreuna.
Nu stiu care era incantarea autorului (sau poate autoarei) respectiv/e, dar stiu ca mi-a trecut prin cap zilele trecute intocmirea (mai degraba adunarea) une antologii, a unei intregi colectii de fotografii cu hainele orasului.
Exact titlul asta mi-a venit in gand, dupa vederea intr-o dimineata, a unei haine verzi aruncate pe un gard, intr-o pozitie aproape naturala pentru oricine s-ar fi aflat inca in ea. Numai ca era goala de continut. Cel putin continut uman sigur nu mai avea.
M-a intristat (nici nu era o zi insorita) vederea ei, si am simtit ca orasul are atatea vieti paralele pe care de cele mai multe ori nici nu le banuiesc.
Adica deh, nu stiu altii cum sunt, dar eu de prea multe ori banuiesc lucruri care nici nu s-au gandit vreodata (sau sa fi fost gandite de cineva) sa existe. a doare penita, pentru ca gandurile imi zboara prea departe si ea nu cunoaste tehnici sa le retina.
Nici nu stiu de ce incearca!

~18:00
Ma doare penita de-atatea ganduri adunate in varful ei si mi-e teama sa nu explodeze si sa-mi mazgaleasca paginile cu ganduri cernite, balmajite, nedespicate pe randuri si din care n-o sa inteleg nimic.

la pas intins prin praf

Posted: Mon Oct 01, 2007 1:22 pm

mda
am rediminetitit si eu
dupa ce am fost la un interviu (de fapt test), care s-a desfasurat exact ca un examen din liceu, si in-timpul-caruia-am-suferit-de-cald-si-de-sete-fara-sa-se-fi-gandit-cineva-sa-ma-milostiveasca-cu-un-pahar-cu-apa--dupa-ce-am-balaurit-prin-praf-si-de-abia--i-am-gasit--de-am--ajuns-cu-limba--de-u--cot-si-cu-capsa-pusa [si DA, au aflat si asta, din prima clipa cand le-am zis pentru ce-am venit]), dar sa revenim la (sa-i spunem) interviu.
am primit pe mail o harta de la ei, cu adresa sediului, pe o strada care era cat se poate de frumoasa pe harta, chiar si cea interactiva a bucurestiului, dar care in realitate lipseste cu desavarsire!
dar daca ar fi existat ar fi fost plina de praf si de caini.
(si dupa ce-am scris propozitia asta, mi-am dat seama ca azi am trait in dimensiunea DACA!)
pentru ca m-am gandit eu de dimineata [al dracu' care-o mai gandi vreodata asa de dimineata] ca ar fi mai simplu sa merg cu metroul apoi cu tramvaiul [si nu m-am GANDIT sa ma uit si cate statii], am ajuns in tramvaiul 5. dar pentru ca nu aveam bilet (si, ce-i drept, nici bani de amenda), la prima miscare pe care-a facut-o spre mine o tanti care se incadra perfect in profilul controlorilor romani, am sarit din tramvai si-am zis s-o iau pe jos.
intreb tracatorii (imputit cartier ReZIDENTIAL, unde nus' magazine la colt de strada, nu tu intersectii unde sa poti intreba si tu de una de alta... toti cei intrebati raspundeau invariabil fie: "nu am auzit niciodata de strada asta", fie "nus' din zona".
biiiine! pe jos atunci!
merg, merg, pe o sosea fara prea mult trotuar, PLINA de praf, si ajung la baza podului (dracu sa-l ia cum s-o chema, e in drum spre aero baneasa), gasesc o benzinarie, si pentru ca imi amintisem numele inca unui bulevard de pe harta, intreb de el.
aaa, pai da, incolo e.
mai mergeti pe jos putin, si ajungeti!

aaaleluia! multumesc! la care el adauga nonsalant: un kilometru!
(era deja 10 fara 5, iar eu la 10 trebuia sa fiu pe strada aia uitata de lume).
ma tin cu greu pe picioare pe pod, caci trec masini mari, in viteza si mai ca ma lipesc de balustrada. ma uit in stanga, un cartier in devenire, si el PLIN de praf. trec pe langa cateva cladiri in constructie, slava domnului e prea de dimineata, nu ora pranzului si nu se gaseste nimeni sa strige sau fluiere, asa cum stim ca le este obiceiul... se face zece si zece (din mers) si decid sa apelez la ajutorul unui prieten. dau un telefon si cer informatii. ma aflu exact la intersectia dintre cele doua bulevarde pe care le-am retinut de pe harta (ficusului si aerogarii), numai ca NIMIC nu mai seamana cu ideea pe care mi-o facusem despre asezarea strazilor alora.
ok, mai intreb lumea de strada, NADA!
nu igzista dom'ne!

la dracu, ia sa-mi fac tata si io blog!
ca asa-mi place sa insir jumatatile astea de zile.
plus ca nici n-am inceput povestea, asta era doar preambulul...
oricum, am gasit "strada"... si DA, ea NU exista faptic!!!!!
am dat testul, am ajuns acasa.
stai sa gasesc un topic mai putin matinal, daca nu-mi pierd rabdarea sa ma inscriu pe bolgger. de altfel, el (blogu') nu egzista inca pen'ca mi-e teama ca am apuca "marturisirile" pe el.


3:05 pm
indraznesc sa-l contrazic pe forrest.
adica pe ma-sa! pai, life-s not like abox of chocolates..bla-bla!
life is like a BABOI DE PESTE! (de preferat fript ) si o sa va zic si de ce.
pai: e atat de bun (n-am putut niciodata sa rezist! nu ca mi-as fi propus vreodata...), incat desi il vezi plin de oscioare, mai mici sau mai mari, il infuleci cu pofta, fara sa-ti pese *sau daca-ti pasa, iti trece rapid prin capo gandul ca ai sa le poti identifica, evita, scuipa pe cele mai mari, iar cele mici nu-ti vor ramane infipte in gat...
si totusi, il infuleci, musti din el ca din paine, il lasi sa-ti invadeze simturile (gourmands must know what i'm sayin' here), sa ti se topeasca in gura si in toate simturile.
si nu te inveti minte chiar si dupa ce iti ramane osu-n gat! o iei de la capat cu acelasi avant si data viitoare...
pentru ca iti place!
si pentru ca nu vrei sa petreci doua ore in jurul lui, incercand sa eviti oasele. la fel, nu poti alege sa mananci doar UNELE parti din el, pentru ca atunci nu stii ce gust au.
eu DA, judec, nu ca barbatii *bietii de ei, dac-o fi adevarat!*, cu papilele gustative!
si asta imi ofera asa o placere incat nici prin gand nu-mi trece sa ma schimb. in *usor alta ordine de idei, azi, dupa ce mi-au chiorait matzele in timpul testului, pen'ca eram prea chioara de somn ca sa mananc dimineata si cartierul ala tampit nu avea patiserii la orice colt...

(si tocmai, in timp ce scriam - si in acelasi timp ma gandeam ca DE-aia nu m-a atras pana acu' bloguiala, ca nu e LIVE! - am primit un telefon, ALT interviu, in ACELASI cartier, adica tocmai imi explica tanti cum sa traversez (in sens invers) podul pe care am balaurit azi )

spuneam: am ajuns la coltul cunoscut sub numele de "ambasada chinei" in drumul meu spre autobuz, spre casa mai exact. iar acolo, in afara de faptul ca ma tenta o mica Excursiune (as oposed tu Incursiune ) in viata boemilor care stau la ora pranzului si savureaz o bere pe-o terasa, alaturi de naiba mai stie de gustarica. ei, pe firmamentu' terasei asteia scria mare Pizza!
ooook, foget about he beer, sa ne concentram pe pizza.
ma gandeam si la sarmalutele si pestele fript de-acasa, de la bunica *pana acu' bucatareasa mea preferata. da erau cam departe ele, sarmalutele, iar pizza...
aaasa, incerc sa nu ma mai gandesc la ea (desi ii simteam deja mirosul in cerul gurii, fara [sunt convinsa] sa fi inceput aia sa miste ceva pe la bucatarie) si sa vad de unde iau un bilet de autobuz, ca n-am chef de amenda.
ma uit in jur, nada de nada!.
scot o casca din ureche si intreb in doru' lelii: stiti cumva de unde pot cumpara bilet pt autobuz?! privesc cateva priviri... sa le zicem nedumerite, si nici un raspuns.
apoi se apropie de mine o batranica si ma intreaba ceva.
nu aud, caci imi vorbeste in urechea inca astupata, infundata de muzica. ma uit mai bine la ea, ma intorc cu partea ascultatoare a strazii si o rog sa repete. ma intreba ce-am cerut, ce-mi trebuie! pai, mai nimic, un bilet de autobuz, da vad ca n-am de unde cumpara...
la care zice: stai, mama, iti dau eu! (la mine batranICA spune ca era F batrana, deci... pensionara!) nu schitez prea multe, dar zic: saru'mana si ii platesc biletul.
primesc atunci si lamurirea: eu am abonament, maica, da' a inceput scoala si stiu ca mai vin copii pe-aici!!!

Traversez! in statia de autobuz, acum CHIAR in fatza pizzeriei, inca salivez, dar mai mult la scurg pe asfalt, caci cald s-a mai facut! si cum nu se putea mai bine, sunt imbracata in negru!
perfect.
totusi, matzele chioraie si uit si de autobuz. ma uit totusi pe tabela: da, ajunge si autobuzul meu licean *cu el ma plimbam pana la casa presei, in cautarea cartilor, direct din depozit, dar de asta am mai zis.
nu veneau din directia data decat maxi-taxi cu diverse destinatii. printre ele moara vlasiei.
imi amintesc (din nou cu o chinuitoare exactitate a senzatiilor) cum am fost acolo acum cativa ani la pescuit. din nou peste fript, mama lui de peste.
le las sa-i poarte mai departe pe calatorii care aveau ceva de facut prin oras, ca altfel nu ar fi urcat in ele..
si imi revine in gand pizza. adica: pizzapizzapizzapizza...
ignor deja in mare masura maxi-taxi-urile care-mi trec prin fata ochilor.
pana se interpune unul intre mine si scrisul Pizza. dracu sa-l ia! 702!
nu-mi spune nimic, si e deja prea inaintat sa vad traseul.
vad in schimb: merge pe linia lui 335. atunci pendulez: 335, pizza, 335, pizza.
cu biletul inca in mana, si crezandu-ma hotarata, zic: bine, PIZZA! mama lor de pizze!
ma uit (nu stiu de ce, dar bine-am facut) in portofel. la dracu, captuseala de somer, deh! 10 lei! pizza pe dracu! inghit in sec si deschid usa maxi-taxi-ului.
cand s-o inchid, cineva din spatele meu bagase la intaintare un copilas de vreo 5 ani, de era sa-i zbor capsorul cu usa. norocul lui, prichindelul, ca era f incantat de escavatorul de care tinea strans si il bagase in fata. n-a patit nimic, nici el nici prichindelul, dar se vede treaba ca buna-sa na- simtit acelasi lucru si m-a apostrofat cumva.
n-am auzit tot, pentru ca cineva isi canta uibirile si dezamagirile in casti. am prins doar: ce, nu vezi ca-i un copil mic in usa? tanti! cu iertare, da daca-i IN SPATE, nu prea vad!
ei, inaintez si gasesc loc *nu ma opresc niciodata intai la sofer, sa dau banii, ca sanu ma impinga vreun destept. ma mai impiedic odata de copil (mai bine spus tot de iescavator, ca acu'l tinea buna-sa in brate, iar el avea ocazia sa scoata ochii celorlalti paasgeri cu unealta sa performanta, deoarece stransoare batranei nu prea ii permitea o pozitie comoda in bratele ei. ei, imi regasesc locul, imi reiau auditia, incerc sa citesc...
dar iarba nu-mi mai place... adica tocmai, ca-mi PREA place, pun degetu in carte pe post de semn de carte si raman absorbita de caldura de afara.
trecem pe langa muzeul satului, acre este inconjurat din belsug de zone verzi, pe care constat cu ciuda ca orice aurolac isi gaseste pacea si linistea si face ce mi-ar placea si mie sa fac, sa ma intind in voie in iarba, fara sa-mi pese ca am mancat sau nu.
dar nu prea poate sa nu-mi pese, deja ma dor tamplele de la guma asta de mestecat. totusi, momentan ma amageste.
imi face placere sa simt cum arde soarele prin geam si visez la mare, la plaja, la un soare necrutator. nu stiu, imi trece prin cap ca-mi cam place senzatia de arsura solara, cea din timpul expunerii la soare. (nu-mi mai trec acum aceleasi ganduri prin cap si nu mai pot sa pun in cuvinte) statia mea e la iancului, dar chiar dupa intersecita de la obor ma trezesc jos din masina, fara sa stiu exact de ce.
imi dau seama, e pe avrig o patiserie care m-a atras intotdeauna iremediabil. cand pot, imi fac drum pe-acolo. nu stiu daca sarmalele mai pot atepta, dar eu trebuie sa imi inec papilele in pateuri cu branza sarata. descind asadar in acest "cartier" greu de descris, ocolesc putin pt patiserie, dupa care o iau spre piata, fara vreo intentie clara.
aseara am trecut pe langa niste mormane de pepeni care aratau delicios si cum mi-era lene sa mai car INCA ceva, (in alt cartier, in drum spre casa, cu burtile pline:D) am renuntat.
mi-a trecut prin cap ca daca e sa mai aiba undeva pepeni, apai in obor o sa fie!
ajung unde era piata inainte, in spatele halelor de carne, numai ca acum e mutata si NU mai am nici un chef sa merg inapoi spre locul noii piete (chiar in spatele magazinului, claie peste gramada, fara loc sa treci printre tarabe fara sa iti inverzesti hainele sau sa iti stalcesca cineva condurii).
RENUNT! (cu un nod in gat, dar renunt!)
mai merg vreo 50m si vad la baza unui stalp... coji de pepene!
ptiu, drace! cum sa rezist?!
fac atunci stanga imprejur, parcurgand inca o data drumul pe care mi-a fost lene sa-l evit prima oara. ma lupt pana acasa cu un animal de 7kile, infasurat cumva, cum am putut, ca sa nu-l pun pe haine, in punguta de la pateu. ajuns cu bine acasa, il bag la spalat, ca e plin de pamant.
mda, constat acum ca si de ulei de la punga.
nu-i nimic, il spalam rapid cu axion, si da-i bataie!
am uitat si de sarmalute, si de pestisor, am bagat o felie de pepene! care-i dulce cum nu s-a mai vazut si nu-mi pare rau ca am pus mana intaii pe el din toata gramada, si mi-era teama sa nu fie crud sau ceva, ca nu l-am mai incercat, sa curga naibii pe mine pe drum mi-am pierdut ideea si s-au filtrat cele 99% apa ale pepenelui.

dar DA, life's like a BABOI de PESTE!